ICCJ. Decizia nr. 29/2010. Contencios

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 29/2010

Dosar nr. 8695/1/200.

Şedinţa publică din 12 ianuarie 2010

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2480 din 8 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă contestaţia în anulare formulată de SC V.P. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 4579 din 9 decembrie 2008 a aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că textul de lege indicat de contestatoare, respectiv art. 317 alin. (2) C. proc. civ., nu este incident în cauză, deoarece acesta face trimitere la prevederile art. 317 alin. (1) din acelaşi act normativ, iar contestatoarea nu invocă nici încălcarea normelor privind citarea la data la care s-a judecat pricina şi nici încălcarea normelor de competenţă.

A mai reţinut Înalta Curte, că deşi contestatoarea indică drept temei legal dispoziţia art. 317 alin. (2) C. proc. civ., aceasta face referire la prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 din acelaşi act normativ, respectiv la cazul în care hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.

S-a apreciat că nici acest motiv nu poate fi reţinut în speţa dedusă judecăţii, întrucât deşi se atacă Decizia nr. 4579 din 9 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, contestatoarea invocă o eventuală încălcare a normelor de competenţă în cazul pronunţării sentinţei nr. 380F/2002 a Tribunalului Bucureşti, ce nu a fost contestată în cauză.

S-a reţinut că oricum Decizia atacată nu poate fi anulată pentru motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât acest text cere îndeplinirea unor condiţii cumulative, respectiv ca hotărârea atacată să fie irevocabilă, iar partea să nu fi putut invoca acest motiv pe calea apelului sau a recursului.

În ce priveşte motivul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II a C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că această prevedere se referă la motivele de casare sau modificare şi nu la argumentele care, oricât de larg ar fi dezvoltate, se subsumează unui motiv de casare sau modificare.

S-a apreciat că instanţa de recurs nu este obligată să răspundă la argumentele folosite în dezvoltarea unui motiv de casare sau modificare, fiind îndreptăţită să grupeze aceste argumente pentru a răspunde printr-un considerent comun.

Sub acest aspect, Înalta Curte a constatat că din redactarea deciziei atacate rezultă că instanţa de recurs a analizat motivele ce vizau soluţia instanţei de fond referitoare la inadmisibilitatea acţiunii şi la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire SC V.P. SRL Bucureşti, susţinând, în esenţă, că Tribunalul Bucureşti a încălcat prevederile art. 3 C. proc. civ., respingând în mod abuziv acţiunea formulată cu referire la prevederile OUG nr. 13/2001.

A mai susţinut revizuenta că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Bucureşti au încălcat prevederile art. 261 alin. (1) din acelaşi act normativ, hotărârile pronunţate necuprinzând susţinerile reclamantei şi arătarea dovezilor, motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat cererile formulate de aceasta.

S-a precizat că sentinţa nr. 380F/2002 a Tribunalului Bucureşti a fost motivată nelegal în baza OUG nr. 13/2001, cu încălcarea prevederilor art. 3 C. proc. civ. şi, de asemenea, că admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.I., H.M. şi M.G. este lipsită de temei legal, fiind împotriva Constituţiei exonerarea de răspundere civilă a pârâţilor, persoane fizice, ale căror fapte de rea credinţă cad sub incidenţa Codului Penal.

Mai opinează revizuenta că instanţa nu a adus la îndeplinire Decizia nr. 764/2002 a Curţii Supreme de Justiţie privind rejudecarea cauzei la Tribunalul Bucureşti în contradictoriu cu autorităţile publice locale şi nu cu Ministerul Finanţelor Publice, fiindu-i totodată îngrădită calea de atac prevăzută de art. 13 alin. (3) din OUG nr. 13/2001.

Instanţa nu a procedat la soluţionarea capătului de cerere privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată în sumă de 5,132.580 lei.

Relativ la Decizia nr. 4579 din 9 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuenta a susţinut că soluţia vizând inadmisibilitatea acţiunii este lipsită de temei legal, instanţa încălcând totodată prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

În ce priveşte Decizia atacată, au fost reiterate criticile referitoare la sentinţa nr. 380F/2002 a Tribunalului Bucureşti.

Analizând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarelor ataşate, cu motivele invocate de revizuentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este inadmisibilă.

În conformitate cu prevederile art. 322 C. proc. civ. pot face obiect al revizuirii hotărârile rămase definitive în apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, în cazurile menţionate de pct. 1-8 ale textului de lege.

Din economia acestei prevederi, rezultă că printre condiţiile de admisibilitate ale revizuirii se numără şi aceea ca hotărârea atacată să evoce fondul.

În accepţiunea legii, a evoca fondul înseamnă a examina raportul juridic dedus judecăţii prin prisma probelor administrate în cauză, în căile de atac evocarea fondului presupunând schimbarea situaţiei de fapt în urma analizei probelor.

Cu toate că această cerinţă este prevăzută în mod expres doar pentru hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, revizuirea priveşte toate hotărârile prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei deduse judecăţii, deoarece motivele prevăzute de art. 322 vizează, de regulă, situaţia de fapt.

Prin prisma acestei cerinţe a legii, pot constitui obiect al revizuirii:

- hotărârile pronunţate în primă instanţă prin care s-a analizat fondul pretenţiei deduse judecăţii, şi care au rămas definitive prin neapelare, prin anularea sau respingerea apelului în temeiul unei excepţii procesuale ori prin perimarea acestuia;

- hotărârile pronunţate în apel, care evocă fondul, adică acelea prin care s-a admis apelul, s-a anulat sentinţa şi s-a judecat fondul prin aceeaşi decizie, sau s-a schimbat sentinţa;

- hotărârile pronunţate în recurs prin care s-a admis recursul şi s-a modificat sentinţa atacată pe chestiuni de fapt, precum şi hotărârile date în fond după casare cu reţinere;

- hotărârile date în revizuire şi contestaţie în anulare, prin care s-au admis căile de atac şi s-a şi rejudecat fondul.

Se observă că nu sunt susceptibile de revizuire hotărârile prin care, după admiterea contestaţiei în anulare sau revizuirii, s-a fixat termen pentru rejudecarea fondului, precum şi cele prin care au fost respinse contestaţiile în anulare sau revizuirile.

Prin Decizia nr. 2480 din 8 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă contestaţia în anulare formulată de SC V.P. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 4579 din 9 decembrie 2008 a aceleiaşi instanţe, prin prisma celor arătate, o atare hotărâre, urmare a neîndeplinirii condiţiei de a evoca fondul, nefiind susceptibilă de revizuire.

Ţinând cont de faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază" şi având în vedere că, aşa cum s-a arătat, nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de revizuire formulată de SC V.P. SRL Bucureşti împotriva Deciziei nr. 2480 din 8 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 ianuarie 2010.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 29/2010. Contencios