ICCJ. Decizia nr. 2993/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2993/2010
Dosar nr. 8255/1/200.
Şedinţa publică din 8 iunie 2010
Asupra recurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta F.C.E. România a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi Comerţului şi SC L.M.F. SA Sînsimion (fostă I. SA Miercurea Ciuc) anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 6229 din 30 ianuarie 2001 emis în favoarea fostei S.C. I. SA, pentru suprafaţa de 7.041 mp din totalul de 47.848 mp.
În motivarea acţiunii, reclamanta a invocat dreptul de proprietate al Federaţiei asupra suprafeţei de 7.041 mp întabulat în C.F. 3760, nr. topo 1690, 1697/1, 1700, 1699, 1691, 1598, 1697/2, 1689, 1692, 1693 şi 1656/2, prezentând ca dovadă extrasul de C.F. din 21 februarie 1990 ce atestă dreptul de proprietate al F.C.E. România, prin moştenire, asupra suprafeţei de 7321 mp teren arabil, hală de cherestea, casă de lemn şi şură.
Curtea de Apel Bucureşti a respins ca tardiv formulată acţiunea în anulare, prin sentinţa civilă nr. 494 din 11 martie 2004, această sentinţă fiind casată cu trimitere spre rejudecarea cauzei, prin Decizia civilă nr. 5666 din 25 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În fond după casare, au fost depuse acte şi s-a efectuat expertiză topografică prin comisie rogatorie de către Tribunalul Harghita.
La termenul din 2 septembrie 2008, instanţa de fond a dispus introducerea în cauză a SC A.C.I. SRL, în calitate de pârâtă, având în vedere că între această societate şi pârâta SC L.M.F. SA s-a încheiat în timpul litigiului un contract de vânzare-cumpărare asupra unei suprafeţe de teren din care face parte şi cea aflată în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 2838 din 3 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta F.C.E. România, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei, SC L.M.F. SA şi SC A.C.I. SRL şi a anulat parţial certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03, nr. 6229 din 30 ianuarie 2001 pentru suprafaţa de 2758 mp (intabulat în C.F. nr. 685 şi identificat conform expertizei prin numărul cadastral 18/3, 18/4, respectiv 18/5).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în analiza legalităţii actului administrativ atacat, trebuie să se verifice condiţiile speciale cerute de lege pentru emiterea sa valabilă şi anume: terenurile să se fi aflat în patrimoniul societăţii comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora şi acestea să fie necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate [art. 10 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 coroborat cu art. 1 din HG nr. 834/1991], respectiv condiţiile generale ce se desprind din cadrul normativ de drept comun în materia contenciosului administrativ şi de principiile stabilite din interpretarea dispoziţiilor legale.
În acest context legal, a constatat instanţa de fond că la baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea SC I.F.O.R.C. SA pentru suprafaţa de 47484 mp stă la capitolul „titlul asupra terenurilor" - fila 16 - extrasul de C.F. nr. 13, com. Sânsimion, act care atestă dreptul de proprietate al Statului Român prin naţionalizare, respectiv dreptul de administrare operativă directă în favoarea I.F.E.T., asupra suprafeţei de 50.122 mp.
A mai reţinut prima instanţă că din concluziile expertului tehnic şi schiţele întocmite de acesta rezultă că din incinta societăţii care face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi care a fost evidenţiată în documentaţie, suprafaţa de 2758 mp face obiectul C.F. 685 la data emiterii actului administrativ, iar reclamanta avea dreptul de proprietate asupra acestui teren din 1970, în baza Decretului 113/1948.
A mai constatat instanţa de fond că termenul ce face obiectul C.F. 3760, de 7321 mp, nu se suprapune cu cel care face obiectul atestării, nefiind situat în incinta societăţii comerciale şi neaflându-se în posesia acesteia.
În continuare, s-a reţinut că din compararea schiţelor cadastrale rezultă că suprafaţa ocupată de fosta societate comercială (incinta) se întinde până la limita terenului ce face obiectul C.F. 685, incluzându-l parţial, astfel încât din totalul de 3770 mp situat în partea de est a incintei, suprafaţa de 443 mp este ocupată de reclamantă, iar suprafaţa de 555 mp este liberă.
S-a mai reţinut că restul suprafeţei ce face obiectul C.F. 685, de 2758 mp a fost inclusă şi în certificatul de atestare: 530 mp cu nr. cadastral 18/5, suprafaţa de 223 mp cu nr. cad. 18/4 şi 2005 mp cu nr. cad 18/3.
A concluzionat instanţa de fond în sensul că emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-a realizat cu încălcarea dreptului de proprietate a reclamantei asupra terenului susmenţionat, drept dobândit de aceasta în 1970, prin efectul legii, motiv pentru care, se impune anularea parţială a actului administrativ atacat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta F.C.E. România – Cultul Mozaic şi pârâta SC L.M.F. SA Sânsimion.
I. Reclamanta a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de anulare parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 6229 din 30 ianuarie 2001 pentru întreaga suprafaţă solicitată de 7041 mp
Au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând-se în esenţă, următoarele:
1. Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, prima instanţă însuşindu-şi concluziile raportului de expertiză care a identificat eronat terenul în litigiu. În acest fel, s-a pronunţat o hotărâre pentru un imobil străin de cauză, omiţându-se analizarea terenului ce cu adevărat formează obiectul litigiului dintre părţi, sens în care au fost formulate obiecţiuni la raportul de expertiză.
2. Prima instanţă a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, instanţa a fost sesizată numai pentru a dispune anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în discuţie şi, în acest context, reclamanta a depus actele de proprietate pentru a dovedi că prin măsurile dispuse de o autoritate publică i-a fost încălcat un drept recunoscut de lege, însă cu toate acestea a apreciat acţiunea este una civilă, având drept obiect constatarea limitelor proprietăţii reclamantei şi eventuala încălcare a acestora de către vecinii săi.
3. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, făcându-se o interpretare greşită a art. 20 din Legea nr. 15/1990. Întrucât dreptul de administrare directă nu conferă proprietatea asupra bunurilor, este eronată concluzia existenţei acesteia în patrimoniul beneficiarului certificatului de atestare pentru a se asigura legitimitatea aplicării dispoziţiilor art. 1 din HG nr. 834/1991.
În ceea ce priveşte actul naţionalizării invocat în susţinerea dreptului de proprietate al Statului Român, s-a apreciat că acesta constituie, în lumina Legii nr. 247/2005, o preluare abuzivă a proprietăţii persoanelor fizice şi juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 noiembrie 1989.
II. Recurenta-pârâtă SC L.M. SRL a solicitat, în principal, modificarea în totalitate a hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Această recurentă a invocat, la rândul său, motivele de nelegalitate a prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. , în dezvoltarea cărora a susţinut, în esenţă următoarele:
Pentru a putea pretinde că este vătămată într-un drept recunoscu de lege, reclamanta trebuia să facă dovada faptului că o parte din terenul în suprafaţă totală de 47.848 mp îi aparţine.
Or, o asemenea dovadă nu putea fi făcută decât prin prezentarea titlului de proprietate asupra suprafeţei de 7.041 mp sau cel puţin prin prezentarea unor extrase de carte funciară din care să rezulte parcelele de teren care au fost trecute în anumite cărţi funciare pe numele său au fost transcrise ulterior , ori reînscrise pe numele pârâtei-recurente, într-o altă carte funciară.
Prin notele de şedinţă depuse la dosar reclamanta a precizat că titlul de proprietate asupra suprafeţei de 7041 m-p. este reprezentat de sentinţa civilă nr. 341 din 29 martie 1960 a fostului tribunalului Popular al Raionului Ciuc, prin care i-a fost atribuit dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în C.F. 3760 cu nr. topo 1690, 1697/1, 1700, 1699, 1691, 1698, 1697/2, 1689, 1692, 1693, 1656/2 şi sentinţa civilă nr. 1093/1960 pentru imobilele cu nr. topo 1400/1, 1403/1, 1401/1, 1402/2 şi 1399/1 din C.F. nr. 685.
Or, susţine recurenta, se impune a se observa că suprafaţa totală a terenurilor din cele două cărţi funciare este cu mult mai mare decât cea revendicată, iar sentinţa civilă nr. 341 din 29 martie 1960 a fost pronunţată într-o cerere de ordonanţă preşedinţială, fapt pentru care nu se poate bucura de autoritate de lucru judecat.
Pe de altă parte, autoarea acestei recurente nu a stăpânit niciodată parcelele cu nr. topo evidenţiate în cele două cărţi funciare indicate de reclamantă, ci parcele cu nr. topo asemănătoare, dar diferite de cele ale reclamantei, respectiv 1400/2, 1403/2, 1401/2 şi 1402/2 din C.F. nr. 13, diferite fiind şi numerele poştale atribuite respectivelor cărţi funciare.
Prin urmare, s-a concluzionat că analizarea cu atenţie a acestor înscrisuri ar fi condus în mod evident la concluzia că reclamanta deţine alte terenuri decât cele aflate în prezent în proprietatea pârâtei-recurente.
Din analiza cărţilor funciare nr. 3760, 685 şi 13 se poate observa clar că fiecare din parcelele menţionate nu a suferit nici un proces de alipire sau dezlipire până în anul 2001, când cele din C.F. 13 au fost împărţite în două corpuri funciare noi, unul dintre acestea, în suprafaţă totală de 47.849 mp, privind numărul cadastral 18 şi fiind transcris într-o nouă carte funciară, respectiv în C.F. nr. 12 N.
Între parcelele care au fost supuse respectivului proces de dezlipire, nu se regăseşte niciuna din parcelele indicate de reclamantă, fapt probat cu documentaţia cadastrală depusă la dosar.
Din acest motiv, apreciază recurenta, concluziile expertului topo conform cărora suprafaţa de 2758 mp din C.F. 685 ar fi fost inclusă în C.F. 12 N sunt total aberante şi lipsite de suport tehnic şi legal, eronată fiind şi prezentarea coordonatelor respectivei suprafeţe pentru care se pretinde că există suprapunere.
Întrucât nu s-a realizat o reconstituire a respectivelor cărţi funciare pentru a se stabili dacă există sau nu o eventuală suprapunere, după confruntarea coordonatelor fiecărei parcele , s-a concluzionat că sentinţa atacată, care se sprijină exclusiv pe acest raport eronat, este dată cu aplicarea greşită a legii.
Examinând actele dosarului , hotărârea atacată şi criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor art. 304, art. 3041 C. proc. civ. şi a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat ca temei legal de recurenta-reclamantă, nelegalitatea unei hotărâri poate fi reţinută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia adoptată, sau când conţine motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind încălcat astfel principiul general consacrat prin art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În conformitate cu acest din urmă text de lege, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, principiul astfel consacrat constituind o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc de natură să asigure realizarea unui real control judiciar.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, ori să interpreteze anumite texte de lege numai în modalitatea solicitată de părţi, prevederile art. 304 pct. 7 şi art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. impunând doar condiţia ca hotărârile să fie motivate clar, convingător şi pertinent.
În speţă, motivarea hotărârii atacate îndeplineşte toate aceste cerinţe, făcând posibilă realizarea a controlului judiciar, astfel încât incidenţa acestui motiv de recurs nu poate fi reţinută.
Prin motivul prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat în ambele cereri de recurs se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Acest motiv de modificare a unei hotărâri priveşte numai situaţia în care, deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, fiind „vădit neîndoielnic", instanţa îi schimbă natura ori înţelesul.
În speţă, nu s-a pus problema stabilirii naturii ori interesului unui act juridic în sensul acestui text de lege, prima instanţă examinând, în limitele investirii, legalitatea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis în conformitate cu prevederile HG nr. 834/1991, care este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Din interpretarea revederilor art. 1 alin. (2), coroborat cu art. 2 alin. (1), lit. o) şi p) din aceeaşi lege, rezultă că o terţă persoană are calitatea procesuală activă de a contesta un act administrativ adresat unui alt subiect de drept numai în măsura în care justifică vătămarea unui drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege, ori vătămarea unui interes legitim privat.
În concret, în cauza de faţă, raportat la obiectul acţiunii reclamantei s-a impus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a se verifica dacă certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat a fost inclusă în suprafaţa de 7041 mp şi a se concluziona asupra existenţe pretinsei vătămări într-un drept recunoscut de lege produs prin emiterea respectivului act.
Administrarea acestei probe nu s-a realizat, aşadar, în considerarea acţiunii ca fiind una civilă, având ca obiect stabilirea limitelor proprietăţii, cum a pretins reclamanta, ipoteză în care s-ar fi impus, în mod evident, declinarea competenţei de soluţionare în favoarea instanţei de drept comun.
Criticile celor două recurente ce vizează greşita fundamentare a soluţiei adoptate de judecătorii fondului pe un raport de expertiză eronat, fără a se admite cererea de suplimentare a probatoriului prin efectuarea unei alte expertize, în raport cu obiecţiunile formulate, pot fi circumscrise însă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit acestui text de lege, corelat cu art. 312 alin. (3), teza a II-a C. proc. civ., se dispune casarea hotărârii atunci când instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Întrucât acest din urmă text de lege constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, se poate a susţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Legiuitorul român a consacrat, prin art. 129 C. proc. civ., principiul rolului activ al judecătorului având ca scop atât asigurarea unui echilibru procesual între părţi şi respectarea principiului egalităţii acestora, cât şi restabilirea ordinii de drept.
În considerarea acestui principiu, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a prevenii orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.
În speţă, respingerea de către instanţă a cererilor părţilor privind refacerea expertizei în raport cu obiecţiunile formulate de acestea, circumscrise unei greşite identificări a imobilelor în discuţie, pentru a se stabili dacă există într-adevăr suprapunere între terenul avut în proprietate de reclamantă şi cel înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat , ori încuviinţarea efectuării unei alte expertize de specialitate, în acelaşi scop, echivalează cu nesocotirea acestor îndatoriri şi a condus la pronunţarea unei hotărâri netemeinice şi nelegale, neexistând certitudinea că raportul de expertiză pe care aceasta s-a fundamentat reflectă o reală stare de fapt.
În consecinţă, în temeiul art. 313 şi art. 312 alin. (3), corelat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recursurile vot fi admise, dispunându-se casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În cadrul rejudecării se va proceda la suplimentarea probatoriului prin efectuarea unei noi expertize topografice pentru a se stabili cu certitudine existenţa unei eventuale suprapuneri a terenurilor în discuţie, sens în care vor fi avute în vedere în eventualele modificări ale corpurilor de avere evidenţiate în documentaţiile ce au stat la baza operaţiunilor de transcriere sau reînscriere realizate în timp.
În raport de concluziile acestei noi expertize se va aprecia dacă mai este necesar sau nu să fie examinate toate celelalte susţineri ale părţilor, urmărindu-se ca, pe baza unei reale stări de fapt şi prin aplicarea corectă a legii să se pronunţe o hotărâre temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de F.C.E. România – Cultul Mozaic şi SC L.M.F. SA Sânsimion, împotriva sentinţei civile nr. 2383 din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2991/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2994/2010. Contencios → |
|---|
