ICCJ. Decizia nr. 3000/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3000/2010
Dosar nr. 7396/2/200.
Şedinţa publică din 8 iunie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3575 din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, a admis cererea formulată de reclamantul C.I. şi a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 3861 din 6 mai 2009 emis de pârât, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 24217/3/2009 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în ceea ce priveşte excepţia lipsei procedurii prealabile, aceasta este neîntemeiată, întrucât, pe de-o parte reclamantul se pretinde vătămat de dispoziţiile OUG nr. 37/2009 în baza cărora a fost emis actul atacat, ipoteză în care, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu este obligatorie plângerea prealabilă, iar pe de altă parte, reclamantul a depus la dosar memoriul înregistrat la pârât sub nr. 16873 din 25 iunie 2009 prin care a formulat critici în privinţa ordinului contestat.
Pe fondul cererii de suspendare, analizând prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 în raport de actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a constatat că reclamantul a invocat comunicatul Curţii Constituţionale din data de 7 octombrie 2009 potrivit căruia legea de aprobare a OUG nr. 37/2009 este neconstituţională ca urmare a încălcării normelor privitoare la adoptarea ordonanţei de urgenţă aspect de natură să creeze o îndoială serioasă asupra fundamentului legal al actului administrativ atacat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004. S-a mai reţinut că OUG nr. 37/2009 a fost abrogată prin OUG nr. 105/2009, iar acest din urmă act nu mai prevede cazul de încetare a contractului de management avut în vedere la emiterea ordinului contestat.
Referitor la iminenţa producerii unei pagube, prima instanţă a constatat că reclamantul a făcut dovada diminuării veniturilor sale cu aproximativ 40%, iar paguba sporeşte proporţional cu mărimea perioadei de timp în care ordinul îşi produce efectele, fiind astfel îndeplinită şi această condiţie necesară pentru suspendarea executării actului administrativ, raportat la dispoziţiile art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
A concluzionat curtea de apel în sensul că, urmare a admiterii cererii de suspendare, reclamantul îşi păstrează calitatea de inspector şcolar general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Ilfov, pârâtul fiind obligat să respecte această calitate şi să asigure exercitarea funcţiei corespunzătoare de către reclamant, cerinţa repunerii în funcţie fiind subsumată admiterii cererii de suspendare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării.
În motivarea recursului, pârâtul a criticat hotărârea primei instanţe, în sensul că nu au fost întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru suspendarea unui act administrativ. În concret, recurentul a arătat că nu sunt întrunite condiţiile cazului bine justificat şi al pagubei iminente, cerinţe cu caracter cumulativ, reglementate de Legea contenciosului administrativ. Astfel, instanţa de judecată nu a arătat care sunt împrejurările legate de existenţa unui prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidenţă, sau perturbarea gravă a funcţionării unui autorităţi publice sau a unui serviciu public, împrejurări care să fie de natură a argumenta că este vorba de o pagubă iminentă. Nu se poate vorbi de o pagubă iminentă, a mai arătat recurentul, conform definiţiei din art. 2 alin. (1) lit. ş), având în vedere că, prin ordinul de eliberare din funcţie al reclamantului, nu se creează o pagubă iminentă inspectoratului şcolar judeţean şi nici domnului C.I., care, în baza ordinului respectiv, revine la catedră.
Recurentul a mai arătat că ordinul contestat se bucură de prezumţia de legalitate, ce nu poate fi surmontată de simple afirmaţii ale reclamantului şi că acest ordin a fost emis în conformitate cu prevederile Legii nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, precum şi cu ale OUG nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a administraţiei publice centrale.
Examinând hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, precum şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru motivele expuse în continuare.
Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate."
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
Referitor la condiţia iminenţei producerii unei pagube, de asemenea, Legea contenciosului administrativ conţine o definiţie a ei, în termenii art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înţelege „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
În recursul său, pârâtul a pretins că două din condiţiile din art. 14 ale Legii contenciosului administrativ nu sunt îndeplinite, cea a cazului bine justificat şi cea a pagubei iminente, critici care sunt însă nefondate.
Astfel, argumentul judecătorului fondului în privinţa cazului bine justificat, în sensul că această cerinţă legală este satisfăcută în considerarea faptului că OUG nr. 37/2009 a fost abrogată prin OUG nr. 105/2009, acest din urmă act normativ fiind declarat neconstituţional, cum neconstituţională a fost declarată şi legea de aprobare a OUG nr. 37/2009, este decisiv în a aprecia satisfacerea exigenţei legale definită în art. 2 lit. t) din Legea 554/2004.
Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a fost declarată neconstituţională legea de aprobare a OUG nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituţionalităţii afectează însuşi actul normativ aprobat prin lege.
Prevederile OUG nr. 105/2009, care au reglementat aceleaşi soluţii juridice cuprinse în OUG nr. 37/2009, (art. I pct. 1-5 şi 26, art. III – IV şi VIII şi anexa 1), la care a făcut referire recurenta, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009.
La pronunţarea acestei decizii s-a avut în vedere faptul că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2000, în cadrul controlului a priori, s-a declarat neconstituţională legea de aprobare a OUG nr. 37/2007, controlul de constituţionalitate raportându-se indiscutabil la actul normativ supus aprobării, iar prin procedeul legislativ utilizat, Guvernul a determinat ca prevederile actului normativ abrogat şi declarat neconstituţional să producă în continuare efecte juridice, sub forma unui act nou care a preluat în integralitate, cu unele modificări nesemnificative, dispoziţiile iniţiale în materia respectivă.
S-a constatat că argumentele reţinute în Decizia nr. 1257/2009 sunt mutatis mutandi, valabile şi în privinţa OUG nr. 105/2009.
Or, prin respectiva decizie, Curtea Constituţională a conchis că modalitatea de reglementare a funcţiei publice şi „actului administrativ" de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze, prin reglementările sale OUG nr. 37/2009 afectând statutul juridic al unor funcţionari de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată cu modificările şi completările ulterioare.
S-a observat, totodată, că respectivele reglementări exprimă o tendinţă de politizare a structurilor guvernamentale din unităţile administrativ-teritoriale şi pune în discuţie regimul constituţional şi legal actual al funcţiei publice.
De asemenea, nici critica referitoare la neîndeplinirea condiţiei pagubei iminente nu poate fi primită. Contrar celor susţinute de recurent, judecătorul cauzei a indicat împrejurările de natură a argumenta iminenţa pagubei în cazul executării ordinului contestat de către reclamant. Evident, nu este vorba de prejudicierea, mai exact de iminenţa prejudicierii, inspectoratului şcolar judeţean, ci a domnului C.I., judecătorul fondului arătând că veniturile salariale ale acestuia au fost diminuate cu aproximativ 40%, iar paguba sporeşte proporţional cu mărimea perioadei de timp în care ordinul îşi produce efectele. Prin urmare, în mod corect, prima instanţă a reţinut că exigenţa legală amintită, astfel cum e definită in art. 2 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ, este satisfăcută, şi că, şi din acest punct de vedere, acţiunea reclamantului este întemeiată.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat de pârât.
Văzând că s-au cerut cheltuieli de judecată în recurs, Înalta Curte va obliga recurentul să-i plătească reclamantului, cu acest titlu, suma de 1500 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, împotriva sentinţei civile nr. 3575 din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la cheltuieli de judecată către reclamantul C.I. în cuantum de 1500 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2996/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3002/2010. Contencios → |
|---|
