ICCJ. Decizia nr. 3009/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTEDE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3009/2010
Dosar nr. 1553/1/2010
Şedinţa publică din 8 iunie 2010
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Cluj, reclamantul B.D.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în nume propriu pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se anuleze titlul de conversie nr. 1990 din 14 noiembrie 2008 emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei să instructeze Depozitorul Central să-l radieze din Registrul acţionarilor Fondului Proprietatea, să fie obligată pârâta să emită titlul de plată pentru suma de 2.293.486 RON pe numele său, să vireze această sumă în contul său, să fie obligată pârâta la plata daunelor materiale echivalentul indicelui de inflaţie şi a dobânzii legale.
In motivele acţiunii a arătat că prin Decizia nr. 13/2006 a Preşedintelui Consiliului Judeţean s-a stabilit că este îndreptăţit la despăgubiri, pentru imobilul preluat abuziv de Statul român, situat în Cluj Napoca, identificat în C.F. nr. 9197, că s-a emis titlul de despăgubire nr. 2539/2008, pentru suma de 2.293.486 RON.
S-a precizat că a optat pentru despăgubiri integrale în numerar, cu toate acestea s-a emis titlu de plată pentru suma de 500.000 lei, iar pentru diferenţă titlul de conversie nr. 1990 din 14 noiembrie 2008, că în situaţia în care nu a optat pentru titluri de conversie a fost făcut acţionar împotriva voinţei sale, astfel că s-au încălcat prevederile art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
A invocat incompatibilitatea prevederilor Legii nr. 247/2005 cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii, în sensul că în situaţia condiţionării acordării despăgubirilor de existenţa resurselor financiare se transformă dreptul câştigat într-unul iluzoriu, făcând referire la cauzele Faimblat contra României, Vişan contra României, etc.
Prin sentinţa nr. 118 din 18 martie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.D.A. în contradictoriu cu Statul român prin Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a anulat titlul de conversie nr. 1990 emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la 14 noiembrie 2008; a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să efectueze formalităţile privind radierea reclamantului din registrul acţionarilor Fondului Proprietate, urmare a anulării titlului de conversie; a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită titlu de plată pentru suma de 2.293.489 lei stabilită prin Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să vireze în contul reclamantului indicat în cererea de opţiune nr. 07723 din 11 noiembrie 2008 suma de 500.000 lei urmare a emiterii titlului de plată reprezentând parte măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 9179 Cluj-Napoca, nr.top 1377/3, sumă ce va fi actualizată cu indicele inflaţiei aferent perioadei cuprinse între data emiterii deciziei Comisie Centrale şi data plăţii efective; a respins restul capetelor de cerere.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de apel a reţinut că din interpretarea prevederilor art. 18, art. 181 din Legea nr. 247/2005 rezultă că valorificarea titlurilor de despăgubire se face în raport de voinţa expresă a persoanelor îndreptăţite, că alegerea modalităţii de despăgubire de către autoritatea pârâtă, încalcă dreptul la liberă asociere, garantat de Constituţie şi art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a apreciat de către judecătorul fondului că prevederile Legii nr. 247/2005, privind acordarea despăgubirilor, nu sunt compatibile şi proporţionale cu principiile acestei legi şi scopul urmărit de legiuitor rezultat din dispoziţiile art.4, referitoare la acordarea de despăgubiri juste şi echitabile, neplafonarea prin lege a despăgubirilor.
S-a arătat în sentinţă că instituirea unor limite cu privire la modalitatea, suma şi termenele de plată contravin principiilor respective şi practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi reclamantul B.D.A.
Prin Decizia nr. 5589 din 4 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 118 din 18 martie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
A casat sentinţa atacată şi pe fond a respins acţiunea formulată de reclamantul B.D.A.
A respinge recursul declarat de B.D.A. împotriva aceleiaşi sentinţe ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
În fapt:
- Prin Decizia din data de 18 iulie 2007, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubiri în favoarea reclamantului B.D.A. în cuantum de 2.293.486 RON.
- Reclamantul a înregistrat sub nr. 07723 din 11 noiembrie 2008 cererea de opţiune pentru titluri de plată în valoare de 2.293.486 lei.
- La data de 14 noiembrie 2008 Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a emis Decizia nr. 1990 din 14 noiembrie 2008 pentru titluri de conversie în cuantum de 1.793.486 lei.
A constatat Înalta Curte că din modul de redactare al sentinţei rezultă că instanţa de fond a apreciat că modalitatea de despăgubire reglementată de legislaţia naţională nesocoteşte prevederile Curţii Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
A apreciat instanţa de recurs că soluţia primei instanţe este nelegală, pentru următoarele argumente:
- Analiza legislaţiei naţionale aplicabile în cauză relevă că art. 11 alin. (2) din Constituţia României dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispoziţiile alin. (2) din art. 20 al Constituţiei României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
- România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că în baza art. 20 din Constituţia României, instanţa în faţa căreia se invocă existenţa unei neconcordanţă între legislaţia naţională şi dispoziţiile Convenţiei, va aplica sancţiunea inaplicabilităţii normei interne contrare Convenţiei pentru raportul juridic concret şi cu privire la situaţia conflictuală supusă examinării.
- Această practică a Curţii este evidentă dar, în raportul juridic concret dedus judecăţii prezente este nerelevantă, pentru că judecătorul trebuia să explice care este neconcordanţă dintre Legea nr. 247/2005 pe de o parte şi Convenţia şi jurisprudenţa Curţii, pe de altă parte.
- Explicaţia dată privind limitarea prin lege a voinţei persoanelor îndreptăţite ca temei al înlăturării legislaţiei naţionale este neconcordantă cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa europeană arătând în cauza Broniowski c/Pologne, că situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar şi pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri, subliniindu-se că alegerea acestor măsuri poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietăţi sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară, cum pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie.
În acest context, Înalta Curtea apreciat însă că, în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin OUG nr. 81/2007 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului atât în ceea ce priveşte alegerea modalităţii de garantare a drepturilor patrimoniale cât şi asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.
La aprecierea asupra compatibilităţii legislaţiei naţionale cu normele Convenţiei, Înalta Curtea avut în vedere şi un alt criteriu, propriu jurisprudenţei Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, anume acela al proporţionalităţii măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecţia dreptului individual de proprietate şi exigenţele apărării unor interese generale ( cauza Saggio c/Italie).
În continuarea raţionamentului juridic, s-a reţinut că lipsa de resurse financiare a Statului român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura şi a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual şi interesele generale.
A concluzionat Înalta Curte în sensul că, în cauză, dreptul de apreciere în adoptarea măsurilor nu este disproporţionat, ţinând seama şi de numărul foarte mare al solicitărilor şi că în măsura în care s-ar înlătura prevederile din Legea nr. 247/2005 s-ar ajunge la o situaţia de haos economic, mai mult chiar justiţia ar fi o sursă de instabilitate în raport cu celelalte persoane îndreptăţite.
De asemenea, instanţa de recurs a constat în final că, legislaţia naţională nu este contrară prevederilor Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel că în mod nejustificat judecătorul fondului a nesocotit reglementarea internă, nefiind precizat temeiul de drept, în baza căruia a adoptat soluţia respectivă, indicarea art. 18 din Legea nr. 554/2004 nefiind de natură a justifica soluţia pronunţată.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire B.D.A.
În motivarea cererii de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, în esenţă, s-au arătat următoarele:
A fost eludată aplicarea art. 6 CEDO şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 privind nesocotirea constatărilor de fapt din procedurile judiciare anterioare, respectiv revizuentul a motivat temeinic cazul excepţional, în sensul că mama sa are nevoie de operaţie pe cord foarte costisitoare, care se poate efectua numai în străinătate, iar petentul suferă de hernie de disc.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie avea deja o practică constantă în sensul că a statuat că pârâta are obligaţia de a emite titlul de plată în baza deciziei comisie centrale într-un termen rezonabil în considerarea respectării convenţiei şi jurisprudenţei în CEDO. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a nesocotit rolul său de a reglementa contradicţiile de jurisprudenţă şi de a practica egalitatea de tratament (art. 6 si art. 14 din CEDO).
Instanţa de recurs nu a aplicat dispoziţiile referitoare la termenul rezonabil cuprinse în art. 6 din CEDO cu privire la emiterea actului administrativ intitulat „titlu de plată".
Consideră revizuentul că există incompatibilitate intre termenele de plata şi limitările impuse in art. 3 lit. h), art. 141 si art. 181-9 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi prevederile art. 6 paragraful 1 din CEDO, ale art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 la convenţie.
Prevederile legale criticate conţin următoarele termene şi limitări necompatibile:
- plata sumelor aferente despăgubirilor în numerar in doua transe, pe parcursul a doi ani de la emiterea titlului de plata şi condiţionarea termenului de plata de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare;
- limitarea despăgubirilor în numerar la 500.000 lei;
Intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare la cererea de revizuire şi a solicitat respingerea cererii de revizuire.
Analizând cererea de revizuire prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată .
Se retine că potrivit prevederilor art. 185 lit. b) coroborat cu art. 3 lit. h) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, titlul de plată se emite până la concurenta sumei de 500.000 lei pentru un singur imobil, iar pentru diferenţa de bani se emit acţiuni la Fondul Proprietatea.
Titlurile de plată sunt certificate emise de autoritate în numele Statului Roman şi vizează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Roman de a primi în numerar o sumă de maxim 500.000 lei, chiar dacă valoarea despăgubirilor depăşeşte această sumă [art. 3 lit. h) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005].
În raport de aceste prevederi legale se constata că în mod legal a fost emis titlul de conversie nr. 1990 din 14 noiembrie 2008.
Instanţa de recurs a constatat că această măsură nu contravine CEDO şi Protocolului nr. 1 la Convenţie pentru că Statul a aplicat acelaşi principiu tuturor celor aflaţi în situaţii identice şi s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al masurilor asupra ansamblului Statului, în aşa fel încât măsura legislativa este temeinic justificată .
Potrivit jurisprudenţei CEDO se apreciază în analizarea compatibilităţii legislaţiei naţionale cu normele Convenţiei că trebuie să existe şi criteriul proporţionalităţii măsurii al echilibrului în materie de protecţie a dreptului individual de proprietate şi exigentele apărării unor interese generale (Cauza Saggio contra Italiei).
„Cazul excepţional" invocat de revizuent a fost luat în considerare de instanţa de recurs, care a apreciat că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a Statului, atât în ceea ce priveşte alegerea modalităţii de garantare a drepturilor patrimoniale (maxim 500.000 de lei, iar pentru ceea ce depăşeşte această sumă titularul primeşte acţiuni la Fondul Proprietatea-art. 181), cât şi asupra termenului necesar pentru aplicarea masurilor (în termen de 15 zile de la existenta disponibilităţilor financiare şi în ordinea înregistrării cererilor de opţiune). Se constată că în contextul numărului mare al cererilor de restituire formulate de foştii proprietari dificultăţile întâmpinate sub aspect financiar se constată că legiuitorul a stabilit un criteriu obiectiv pentru soluţionarea cererilor, acela al ordinii cronologice ale înregistrării opţiunilor, asigurându-se astfel egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie şi respectarea art. 14 din CEDO.
În ceea ce priveşte atribuţiile în unificarea practicii judiciare a I.C.C.J., instanţa de recurs a reţinut tocmai o jurisprudenţă contantă în sensul soluţiei pronunţate (dec. nr. 3686 din 30 iunie 2009, dec. nr. 3409 din 18 iunie 2009).
Solicitarea revizuentului privind emiterea titlului de plată pentru suma totală de 2.293.489 lei este nelegală în raport cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (art. 181), limitarea acestei sume în numerar la maxim 500.000 de lei nu este contrară art. 6 din CEDO şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, altfel, fără a avea în vedere lipsa de resurse financiare a Statului nu ar fi păstrat un echilibru între interesele private şi interesul general al societăţii, cu consecinţe dezastruoase din punct de vedere economic.
În raport de cele arătate mai sus, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este neîntemeiată şi o va respinge, ca neîntemeiată.
Instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre în care a analizat judicios legislaţia naţională aplicabilă în cauză, raportat la cazul de speţa şi în mod corect a constatat că nu este contrară prevederilor Convenţiei şi jurisprudenţei CEDO.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de B.D.A., împotriva deciziei nr. 5589 din 4 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3006/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3010/2010. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
