ICCJ. Decizia nr. 3056/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3056/2010
Dosar nr. 720/36/2009
Şedinţa de la 10 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 642 din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Constanţa admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Guvernul României şi a respins acţiunea faţă de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
Totodată, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului P.T. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, a anulat Ordinul nr. 445 din 23 aprilie 2009 emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia publică de conducere de Inspector Şef adjunct relaţii de muncă, a obligat pârâtul la plata drepturilor băneşti cuvenite conform art. 106 din Legea nr. 188/1999, respectiv despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public pentru perioada încetării raportului de muncă până la data reintegrării şi a obligat pârâtul la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată prin care se solicită anularea unui ordin emis de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, a respins acţiunea reclamantului în contradictoriu cu Guvernul României, reţinând în esenţă că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Guvernul României este întemeiată, acesta neputând fii obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a constatat că ordinul atacat este un act administrativ emis în aplicarea OUG nr. 37/2009, care, ulterior sesizării instanţei de contencios administrativ, a fost abrogată prin OUG nr. 105/2009.
Având în vedere că, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, viciul de neconstituţionalitate a unei ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin aprobarea de către Parlament a ordonanţei respective, instanţa a considerat că toate actele emise în baza şi în vederea aplicării OUG nr. 37/2009 trebuie să aibă aceeaşi soartă ca actul adoptat de Guvern într-un domeniu în care nu avea competenţa materială de a interveni.
S-a apreciat că actul este nelegal atât timp cât OUG nr. 37/2009 a fost desfiinţată în cadrul controlului de neconstituţionalitate, iar dispoziţiile OUG nr. 105/2009 nu pot valida efectele juridice produse prin aplicarea OUG nr. 37/2009.
Împotriva acestei sentinţe, în termenul legal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivele de recurs s-a arătat că Ordinul nr. 445 din 23 aprilie 2009 a fost emis cu respectarea prevederilor OUG nr. 37/2007 coroborate cu cele ale Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public.
S-a motivat că OUG nr. 37/2009 a fost abrogată prin OUG nr. 105/2009, anterior declarării ca neconstituţională, şi că în temeiul acestui ultim act normativ funcţiile publice prevăzute în anexa nr. 1 sunt şi rămân desfiinţate, că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte pentru viitor, dispoziţiile din legi sau ordonanţe declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale.
S-a precizat că funcţia reclamantului a fost desfiinţată, ca urmare a aplicării OUG nr. 37/2009 şi OUG nr. 105/2009.
Recurentul a arătat că Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale a pus în executare, prin Ordinul nr. 445 din 23 aprilie 2009, prevederile unui act normativ, respectiv OUG nr. 37/2009.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, prin Ordinul nr. 445 din 23 aprilie 2009 Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei a dispus, începând cu data de 25 mai 2009, încetarea raportului de serviciu al intimatului reclamant P.T., prin eliberarea sa din funcţia publică de conducere.
Temeiul juridic al acestei măsuri administrative l-a constituit OUG nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice locale, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările ulterioare, precum şi HG nr. 11/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Înalta Curte apreciază că pentru argumentarea soluţiei adoptate în legătură cu problema de drept dedusă judecăţii se impune prezentarea unor scurte consideraţii cu privire la excepţia de neconstituţionalitate şi efectele acesteia.
Controlul de constituţionalitate exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate şi conformare a legii sau ordonanţelor guvernamentale cu dispoziţiile Constituţiei, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Ca atare, deciziile Curţii Constituţionale privind admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate sunt de imediată aplicare, cu consecinţa înlăturării normei declarate neconstituţionale din sistemul normativ.
Cu alte cuvinte, în situaţia în care soluţia Curţii Constituţionale nu ar avea aplicare directă şi imediată, întreaga procedură de control a constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor ar fi lipsită de finalitate.
Pe acest aspect, poate fi amintită şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanţele judecătoreşti trebuie să facă aplicarea directă a dispoziţiilor constituţionale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituţionale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.
Plenul Curţii Constituţionale, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 şi urm. din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituţionale a priori asupra legii de aprobare a OUG nr. 37/2009 şi, totodată, asupra ordonanţei respective, care constituie conţinutul normativ al legii.
Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanţa constituţională a declarat neconstituţională Legea de aprobare a OUG nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituţionalităţii afectează însuşi actul normativ aprobat prin această lege.
De asemenea, prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanţa constituţională a declarat neconstituţională şi OUG nr. 105/2009.
În considerentele deciziilor anterior enunţate, Curtea Constituţională a arătat, în esenţă, că modalitatea de reglementare a funcţiei publice, respectiv „actul administrativ" de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator şi a naturii juridice a contractului de management.
În plus, instanţa constituţională a precizat că, prin adoptarea OUG nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituţie, precum şi statutul juridic al funcţiei publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competenţă materială.
Potrivit art. 9 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe poate introduce acţiune la instanţa de contencios administrativ, acţiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanţe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operaţiuni administrative.
Acelaşi text de lege reglementează, în alin. (4), situaţia acţiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituţională ordonanţa prin admiterea unei excepţii într-o altă cauză.
Din analiza acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate a ordonanţei într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepţiei, şi în cauze similare, care au ca temei juridic aceleaşi prevederi declarate neconstituţionale.
În speţa de faţă, intimatul-reclamant a solicitat anularea ordinului de eliberare din funcţie, temeiul juridic fiind art. 1, art. 9 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004.
După cum s-a relevat anterior, această măsură a avut la bază aplicarea prevederilor OUG nr. 37/2009 care a fost declarată neconstituţională, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009.
Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele acestei decizii a instanţei constituţionale se extind şi asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în temeiul OUG nr. 37/2009.
Înalta Curte arată că actul şi măsura adoptată în baza acestei ordonanţe sunt afectate de viciul de neconstituţionalitate al ordonanţei, motiv pentru care în mod corect au fost anulate de instanţa de fond.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.
În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 2000 lei către intimatul P.T., reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale împotriva sentinţei nr. 642 din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului P.T.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3010/2010. Contencios. Alte cereri. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 3061/2010. Contencios → |
|---|
