ICCJ. Decizia nr. 3125/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3125/2010
Dosar nr. 6805/2/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 4416 din 10 decembrie 2009 a respins excepţia inadmisibilităţii, precum şi pe cea a lipsei de interes, invocate de pârât şi, admiţând acţiunea formulată de reclamanţii I.A., M.L.G., CV., V.D., M.P., M.A., L.V., L.C., D.G., P.C., N.A.R., V.I., T.I., P.C.R., L.E., D.C. şi N.D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a suspendat executarea actului administrativ emis de pârât din 3 iulie 2009 până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că adresa susmenţionată întruneşte cerinţele unui act administrativ, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ întrucât prin aceasta s-a dispus cu privire la drepturile salariale ale reclamanţilor în sensul achitării lor fără sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, începând cu luna iunie 2009 şi pentru diminuarea drepturilor salariale şi implicit la modificarea raporturilor de serviciu.
Instanţa a constatat de asemenea că reclamanţii justifică un interes legitim şi actual în promovarea prezentei acţiuni, avându-se în vedere diminuarea semnificativă şi retroactivă a veniturilor reclamanţilor, situaţie menţinută şi după suspendarea executării actului prin mai multe hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Pe fond, Curtea de Apel a reţinut îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 astfel: în ceea ce priveşte existenţa cazului bine justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ s-a constatat că există indicii temeinice de natură să pună sub semnul întrebării respectarea de către pârât a principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi a dispoziţiilor art. 166 C. muncii; în ceea ce priveşte condiţia prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 lit. s) din aceeaşi lege, s-a reţinut că diminuarea semnificativă şi cu efect retroactiv a drepturilor salariale ale reclamanţilor este de natură să afecteze drepturile şi interesele legitime rezultând din exercitarea raporturilor de serviciu ale reclamanţilor, aspect ce se circumscrie noţiunii de „pagubă iminentă" şi este în concordanţă cu Recomandarea Miniştrilor nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru lipsa procedurii prealabile, iar pe fond a apreciat că hotărârea este nelegală şi netemeinică pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a arătat în esenţă, că hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de judecată a apreciat greşit că adresa contestată ar constitui act administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, pe de o parte, şi că ar îndeplini condiţiile prevăzute de art. 14 din această lege. De asemenea, recurentul a arătat că, faţă de împrejurarea că, la data de 12 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care îi priveşte pe magistraţi, cererea de suspendare formulată de reclamanţi a devenit lipsită de interes.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile, aceasta urmează a fi respinsă, având în vedere înscrisurile depuse la dosarul de fond din care rezultă îndeplinirea acestei forme de către reclamanţi.
Nu este întemeiată nici susţinerea potrivit căreia, urmare a intrării în vigoare, la data de 12 noiembrie 2009, a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătitor din fonduri publice, care îi priveşte şi pe magistraţi, cererea de suspendare ar fi devenit lipsită de interes întrucât analizarea cererii reclamanţilor trebuie făcută în raport de legislaţia în vigoare, la data emiterii respectivului act; ori la data emiterii actului contestat, actul normativ invocat de recurent nu era în vigoare.
Cu privire la cererea de suspendare se va reţine, de asemenea, că soluţia atacată este temeinică şi legală.
Astfel, aşa cum s-a arătat, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie suspendarea executării unui act administrativ emis de ministrul justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti, prin care s-a dispus, cu începere de la data de 10 iulie 2009, suspendarea plăţii sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a drepturilor salariale urma să se păstreze şi pentru viitor. În plus, autorităţile pârâte au arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra şi pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eşalonării prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
În ceea ce priveşte această măsură legală, trebuie precizat faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Suspendarea actelor juridice este măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este, el însuşi, titlu executoriu.
Aşadar, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Dispoziţiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Rezultă din textul legal susmenţionat că, pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existenţa unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, este de subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei: cetăţeanul şi statul.
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret au obligaţia să o realizeze; aşadar, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
În primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin actul administrativ analizat, emis la data de 3 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Trebuie precizat, de asemenea, că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În cauza de faţă, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
De asemenea, un alt aspect care vădeşte aparenţa de nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
În ceea ce priveşte noţiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, o defineşte ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Această condiţie legală este, de asemenea, îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistraţi şi stat.
Faţă de cele arătate, apreciind că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 4416 din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3124/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3126/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
