ICCJ. Decizia nr. 3126/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3126/2010
Dosar nr. 6844/2/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 104 din 8 ianuarie 2010, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes, iar pe fiind a admis cererea formulată de reclamantele S.C. şi P.F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – P.G. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect suspendarea executării actului administrativ emis de pârât cu nr. 1472 din 2 iulie 2009.
În acest sens instanţa a reţinut că, potrivit probelor administrate în cauză, în baza Ordinului nr. 526/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi parchetele din subordine beneficiază, începând cu 1 martie 2009, de un spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50 %, calculat la indemnizaţia brută lunară, act administrativ a cărei aplicare a fost suspendată, prin Ordinul nr. 1472/2009, începând cu data de 1 iunie 2009.
Reţinând aplicarea, în speţă, a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a constatat că reclamanţii au formulat, la data de 7 iulie 2009, plângere prealabilă în baza art. 7 din Legea contenciosului administrativ, precum şi faptul că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ contestat.
Astfel, s-a apreciat că există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii Ordinului nr. 1472/2009, emis de pârât deoarece actul administrativ contravine prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, privind neretroactivitatea legii în sensul că, deşi emis la data de 2 iulie 2009, dispune suspendarea aplicării Ordinului nr. 526/2009 cu o dată anterioară, respectiv 1 iunie 2009, pe de o parte, iar pe de altă parte sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50 %, calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară se efectua ca urmare a Ordinului nr. 526/2009 al P.G. al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu în baza unui titlu executor, astfel încât această plată nu intră sub incidenţa OUG nr. 71/2009, cum greşit s-a reţinut, ca fundament legal în conţinutul ordinului a cărui suspendare se solicită.
În ceea ce priveşte existenţa unei pagube iminente s-a apreciat că aceasta constă în scăderea considerabilă a veniturilor salariale în contextul în care sporul a fost recunoscut prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,SECŢIILE UNITEnr. 21/1998, potrivit căreia au dreptul la acest spor şi după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, inclusiv pentru viitor.
Pentru aceste motive s-a reţinut îndeplinirea în cauză a cerinţelor art. 14 din Legea nr. 554/2004, astfel cum sunt definite de art. 2 lit. t) şi ş) din acelaşi act normativ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Recurentul a reiterat excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii cu motivarea că actul atacat este un act administrativ unilateral, cu caracter normativ şi nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunţată, lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa.
A mai susţinut recurentul că, în speţă, nu se poate vorbi de existenţa unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii actului administrativ atacat atâta vreme cât prin emiterea lui se suspendă plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică din motive strict financiare, respectiv urmare directă a adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanţelor Publice prin care s-a comunicat suspendarea plăţii la data intrării în vigoare a O.U.G nr. 71/2009.
Cu privire la îndeplinirea celei de a doua condiţii prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004 s-a susţinut că instanţele de contencios administrativ s-au pronunţat în mod constant în sensul că încasarea unor sume de bani mai mici, indiferent cu ce titlu, nu prezintă o pagubă iminentă şi nu poate justifica suspendarea aplicării unui act administrativ.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Privitor la excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, Curtea constată că această excepţie este neîntemeiată, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada suspendării anterioare a efectelor actului contestat prin hotărâri opozabile reclamanţilor şi în condiţiile în care, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană vătămată prin acte administrative beneficiază de acest drept, cu condiţia de a face dovada îndeplinirii condiţiilor, cumulativ, impuse de lege.
Pe fond, se constată că, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, intimatele reclamante au făcut dovada îndeplinirii în speţă a condiţiilor impuse de art. 14 din legea contenciosului administrativ.
Astfel, în speţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
În primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin actele administrative analizate, emise la data de 2 iulie 2009, recurenţii au intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurenţii au încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Trebuie precizat, de asemenea, că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În cauza de faţă, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
De asemenea, un alt aspect care vădeşte aparenţa de nelegalitate a actelor contestate îl constituie încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
În ceea ce priveşte noţiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, o defineşte ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Această condiţie legală este, de asemenea, îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistraţi şi stat.
Faţă de cele arătate, apreciind că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 104 din 8 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3125/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3130/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
