ICCJ. Decizia nr. 3147/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3147/2010
Dosar nr. 9552/1/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 201.
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Decizia atacată pe calea contestaţiei în anulare şi considerentele reţinute
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 5224 din 19 noiembrie 2009, a anulat recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 1315 din 27 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost admisă cererea reclamantei SC A.P. SRL şi s-a dispus suspendarea executării actelor administrative fiscale expres arătate.
Prin aceeaşi decizie a fost respins ca nefondat şi recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî în sensul anulării recursului declarat de A.N.A.F., instanţa de control judiciar a avut în vedere, în sensul art. 161 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., lipsa calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de recurs, invocată din oficiu şi pusă în discuţia părţilor la data de 22 octombrie 2009 când s-a şi solicitat depunerea de către recurentă a mandatului în baza căruia directorul general I.T. a semnat recursul promovat împotriva sentinţei nr. 1315 din 27 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Înalta Curte a apreciat că argumentaţia folosită de recurentă pentru a suplini lipsa dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a declarat şi semnat cererea prin care s-a exercitat calea extraordinară de atac a recursului nu este una pertinentă.
În acest sens, în considerentele deciziei s-a reţinut, în esenţă, raportat la prevederile HG nr. 109 din 18 februarie 2009 [art. 12 alin. (8)] şi faţă de Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 depus la dosar, că Ordinul nr. 420 din 2 aprilie 2009 prin care consilierul juridic a fost numit în funcţia publică de conducere, de director general, nu ţine loc de delegare în sensul art. 12 din HG nr. 109/2002.
Cu privire la recursul declarat de Autoritatea Naţională a Vămilor, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond, au existat două rapoarte de inspecţie fiscală cu privire la acelaşi obiect şi numai un singur aviz pentru declanşarea acestei inspecţii, iar contradicţiile dintre rapoarte creează o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative a căror suspendare se solicită, de asemenea că, în mod corect, prima instanţă a interpretat îndeplinirea condiţiei prejudiciului iminent care s-ar crea prin executarea actelor administrative atacate, ca o consecinţă a imposibilităţii plăţii furnizorilor şi taxelor datorate.
2. Motivele şi temeiul de drept al contestaţiei în anulare promovate de contestatoarea A.N.A.F.
La data de 7 decembrie 2009, contestatoarea A.N.A.F. a promovat şi înregistrat contestaţie în anulare, în temeiul art. 318 teza I C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 5224 din 19 noiembrie 2009. În esenţă, susţinându-se că soluţia cuprinsă în hotărârea judecătorească atacată este rezultatul unei greşeli materiale, contestatoarea a menţionat că instanţa de control judiciar s-a aflat în eroare materială atunci când a anulat recursul A.N.A.F. ca fiind formulat şi semnat de o persoană care nu a avut calitatea de reprezentant.
Reiterându-se apărările prezentate privitor la acest aspect şi în faţa instanţei de recurs, cu referire la toate înscrisurile depuse, s-a susţinut de către contestatoare că potrivit art. 7 alin. (3) din Ordinul 2187/2007 privind Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a A.N.A.F., directorul general „semnează actele cu caracter juridic necesare reprezentării A.N.A.F. în procesele aflate pe rolul instanţelor" ceea ce în mod evident include şi căile de atac şi orice apărări utile unei cauze.
Aşa fiind, s-a apreciat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a aflat în eroare materială atunci când a anulat recursul pentru considerentul arătat, astfel de situaţii, cum este cea din cauză, fiind apreciate şi în jurisprudenţă ca erori materiale, în sensul textului de lege invocat.
3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra contestaţiei în anular.
Analizând contestaţia în anulare de faţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va respinge ca nefondată în considerarea argumentelor în continuare prezentate.
Cale extraordinară de atac, de retractare, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai pentru motivele şi în condiţiile expres prevăzute de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.
Art. 318 teza I C. proc. civ. ce constituie temeiul de drept al contestaţiei de faţă, prevede că se poate ataca o hotărâre a unei instanţe de recurs cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
După cum statuează doctrina de specialitate şi astfel cum, în mod constant, au decis şi instanţele în jurisprudenţa dezvoltată în această materie, prin greşeală materială, în sensul art. 318 teza I C. proc. civ. se înţeleg acele erori evidente, legate de aspectele formale ale judecăţii în recurs şi care nu reclamă o reexaminare sau o reapreciere a probelor.
Greşeala materială poate consta în neobservarea de către instanţă a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nici o judecată.
Contrar celor susţinute de contestatoarea A.N.A.F., Înalta Curte apreciază că în cauza de faţă nu se poate reţine că instanţa de recurs, dintr-o eroare materială, a anulat recursul declarat reţinând lipsa calităţii de reprezentant legal al semnatarului recursului, deşi mandatul respectiv se afla la dosar.
În cauza de faţă, actele dosarului atestă că instanţa de recurs nu numai că a cunoscut despre existenţa şi conţinutul tuturor actelor ce au fost depuse tocmai în dovedirea calităţii de reprezentant legal al semnatarului recursului, dar mai mult, prin considerentele deciziei atacate a realizat o efectivă apreciere şi evaluare a conţinutului acestora, raportat la prevederile art. 161 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
În aceste condiţiuni nu mai poate fi vorba despre o greşeală materială, în sensul art. 318 C. proc. civ. ci, eventual, de o greşeală de judecată, care însă nu poate fi îndreptată în procedura specială şi extraordinară a contestaţiei în anulare.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte reţinând, aşadar, că nu este întrunită cerinţa textului de lege invocat ca temei al contestaţiei exercitate de contestatoarea A.N.A.F., raportat la modalitatea concretă de soluţionare şi de pronunţare a deciziei atacate, va respinge ca nefondată contestaţia în anulare promovată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de A.N.A.F., împotriva deciziei nr. 5224 din 19 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3139/2010. Contencios. Alte cereri.... | ICCJ. Decizia nr. 3155/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
