ICCJ. Decizia nr. 3155/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3155/2010
Dosar nr. 18057/3/2009
Şedinţa publică din 16 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 18057/3/2009, reclamanţii R.L., P.V. şi D.I. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 63432,96 lei, reprezentând 40% din totalul compensaţiilor acordate prin Decizia nr. 1992 din 23 octombrie 2008 emisă de pârâtă, prin care s-a validat Hotărârea nr. 2526 emisă la data de 18 martie 2004 de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti.
În motivarea acţiunii s-a arătat, în esenţă, că prin hotărârea nr. 2526 din 18 martie 2004 s-a aprobat cererea de despăgubiri pentru bunurile abandonate de autorii reclamanţilor statului bulgar în comuna Avdula, judeţul Durostor, iar prin Decizia A.N.R.P. nr. 1992 din 23 octombrie 2008 a fost validată suma precizată în hotărâre, însă până la data formulării cererii de chemare în judecată nu s-a primit nici un răspuns cu privire la plata acestor despăgubiri.
Prin sentinţa civilă nr. 2093 din 3 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 3037 din 2 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâtă, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi, în consecinţă, a obligat pârâta la efectuarea către reclamanţi a plăţii tranşei de 40% din totalul compensaţiilor acordate prin Decizia nr. 1992 din 23 octombrie 2008.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale, Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în raport de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 9/1998, care stabilesc competenţa tribunalului doar în privinţa hotărârilor de validare/invalidare, nu şi în privinţa actelor administrative asimilate, precum cel atacat în speţă, anume refuzul recunoaşterii dreptului de a se face achitarea primei tranşe.
Pe fondul litigiului, s-a reţinut de către instanţă că deşi reclamanţii au solicitat pârâtei efectuarea plăţii despăgubirilor în conformitate cu prevederile legale aplicabile, aceştia nu au primit nici un răspuns, constatându-se astfel tăcerea administrativă şi nerecunoaşterea în mod nejustificat a dreptului de a li se face plata primei tranşe în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (5) lit. c) din HG nr. 753/1998 cu modificările şi completările ulterioare.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că rezultă fără dubiu din considerentele acţiunii că reclamanţii solicită îndeplinirea unor prevederi ce nu emană de la o instanţă de contencios administrativ, în speţă fiind vorba de achitarea unor compensaţii băneşti, aceştia având altă cale pentru a-şi recupera despăgubirile. Pe fondul litigiului, a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Este de necontestat faptul că obiectul acţiunii îl formează plata despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 1992 din 23 octombrie 2008 conform prevederilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.
Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluţionare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante prevederile art. 7 acest act normativ.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 7 alin. (1)-(3), Comisiile judeţene şi a Municipiului Bucureşti primesc, verifică şi rezolvă cererile de acordare a compensaţiilor, hotărârile acestora putând fi contestate, în termen de 15 zile de la comunicare, la comisia centrală, care are obligaţia să le soluţioneze în termen de 60 de zile şi să le comunice hotărârile, atât solicitanţilor cât şi direcţiilor generale ale finanţelor publice.
În conformitate cu prevederile art. 7 alin. (4), „Hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul".
Acţiunea formulată de reclamanţi are ca temei juridic Legea nr. 9/1998, ca lege specială, chiar dacă nu se contestă hotărârea comisiei centrale, dat fiind că vizează acordarea despăgubirilor actualizate care au fost stabilite prin aplicarea acestui act normativ.
Legiuitorul a urmărit prin Legea nr. 9/1998 ca, în materia despăgubirilor acordate pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în baza Tratatului din România şi Bulgaria, semnatla Craiova la 7 septembrie 1940, competenţa de soluţionare a litigiilor, în primă instanţă, să revină tribunalului, indiferent de categoria din care face parte organul emitent al actului administrativ, cea a autorităţilor locale sau cea a autorităţilor publice centrale, fiind vorba despre o competenţă exclusivă a tribunalului.
Or, obiectul cauzei de faţă nu este de natură să determine schimbarea competenţei stabilită prin Legea specială nr. 9/1998.
Prin urmare, instanţa de control judiciar reţine că nu sunt incidente în speţă normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, fiind aplicabile prevederile derogatorii cuprinse în art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998, republicat.
Mai precis, sunt aplicabile dispoziţiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care dispune că necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o curte de apel.
Nu există nici o îndoială că întotdeauna competenţa materială a instanţei de judecată este reglementată de norme imperative.
În raport de soluţia dată cauzei, Curtea nu va analiza şi motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă, ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere de instanţa de trimitere, la rejudecare.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată, pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială cuprinse în Legea nr. 9/1998 şi, pe cale de consecinţă, va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 3037 din 2 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, spre competentă soluţionare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3147/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3156/2010. Contencios → |
|---|
