ICCJ. Decizia nr. 3165/2010. Contencios. Contract administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3165/2010
Dosar nr. 477/57/2009
Şedinţa publică din 16 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 203/CA/2009 din 13 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul I.Ş. Sibiu în contradictoriu cu pârâtul O.P.C.P. din cadrul M.F.P. şi, în consecinţă, a anulat procesul verbal de constatare încheiat la data de 14 noiembrie 2008 de pârât şi Decizia nr. 58 din 21 ianuarie 2009 adoptată ca urmare a soluţionării contestaţiei reclamantului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
Între reclamant, ca beneficiar şi C.E., reprezentată de pârât, s-a încheiat contractul grant 2003/005-551 ianuarie 02/21, în urma căruia s-a organizat de către reclamant o procedură de achiziţie publică în vederea implementării proiectului ce face obiectul acestui contract, procedură în cadrul căreia au fost identificate o serie de nereguli.
Pe baza constatărilor făcute şi în temeiul OG nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, pârâtul O.P.C.P. a dispus efectuarea unui control la reclamant, care s-a finalizat cu procesul verbal de constatare din 14 noiembrie 2008.
Contestaţia reclamantului în procedura prealabilă a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 58 din 21 ianuarie 2009, iar prin acţiunea care face obiectul prezentului dosar reclamantul a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se dispună anularea celor două acte administrative emise de pârât.
S-a reţinut de către instanţă că prin procesul verbal contestat s-au constatat de către O.P.C.P. o serie de nereguli la derularea contractului de finanţare, stabilindu-se o creanţă bugetară de 64.627,90 EUR, sumă care trebuia restituită ca urmare a nerespectării legalităţii, conformităţii şi neregularităţii utilizării şi administrării fondurilor comunităţii şi a fondurilor de cofinanţare aferente.
În raport de întreg probatoriul administrat în cauză, instanţa a constatat că împrejurările reţinute de către organul de control nu pot conduce la concluzia existenţei unui prejudiciu cauzat bugetului general al C.E., drept pentru care a admis acţiunea formulată ca fiind întemeiată.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul O.P.C.P. din cadrul M.F.P. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii atacate şi pe fond respingerea acţiunii.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 299 şi art. 302 – art. 304 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa a procedat la o analiză sumară şi superficială a speţei şi în mod greşit a considerat că actele atacate sunt nelegale şi a decis în consecinţă anularea acestora, fără a ţine cont de faptul că existenţa datoriilor la bugetul de stat constituie motiv de neeligibilitate conform legislaţiei comunitare, contractului de grant şi instrucţiunilor de participare la licitaţie, precum şi de faptul că prejudiciul exista chiar şi în situaţia în care proiectul a fost realizat, deoarece a fost realizat cu încălcarea dispoziţiilor legale.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Sibiu, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ - fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincţie pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ - fiscale) şi acte administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Înalta Curte are în vedere faptul că în cauza de faţă reclamantul a solicitat anularea procesului-verbal de constatare din 14 noiembrie 2008, întocmit de pârât, precum şi a deciziei nr. 58 din 21 ianuarie 2009 prin care a fost soluţionată contestaţia reclamantului.
Decizia nr. 58 din 21 ianuarie 2009 a fost emisă în temeiul dispoziţiilor următoarelor acte normative:
- OG nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente utilizate necorespunzător;
- OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal
Prin procesul-verbal de constatare din 14 noiembrie 2008, O.P.C.P. a stabilit în sarcina reclamantului o creanţă bugetară de 64.627,90 EUR, sumă care trebuia restituită ca urmare a nerespectării legalităţii, conformităţii şi neregularităţii utilizării şi administrării fondurilor comunităţii şi a fondurilor de cofinanţare aferente.
În ceea ce priveşte acest proces-verbal de control, Înalta Curte reţine incidenţa următoarelor dispoziţii ale OG nr. 79/2003:
„Art. 1. - Prezenta ordonanţă reglementează activităţile de constatare şi de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană şi/sau din fondurile de cofinanţare aferente, ca urmare a unor nereguli.";
„Art. 2. - În sensul prezentei ordonanţe, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: […] d) creanţele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al C.E. şi/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi/sau la bugetele de cofinanţare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare şi a sumelor de cofinanţare aferente şi/sau ca urmare a obţinerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanţare integrală ori parţială a acestor fonduri";
„Art. 3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanţă: a) actul/documentul de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare";
Art. 3 alin. (4) – (6):
„(4) Titlul de creanţă specificat la alin. (2) lit. a) constituie înştiinţare de plată şi cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de C. proCod Fiscal, precum şi elemente specifice, acolo unde este necesar.
(5) Titlul de creanţă se comunică debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală.
(6) Împotriva titlului de creanţă debitorul poate formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile şi termenele stabilite de OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare";
Art. 4 alin. (2): „Creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanţelor fiscale, în sensul drepturilor şi obligaţiilor care revin creditorilor, autorităţilor cu competenţe în gestionarea asistenţei financiare comunitare nerambursabile şi debitorilor".
În raport de dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi (6) din OG nr. 79/2003, actele de constatare, stabilire şi individualizare a obligaţiilor de plată privind creanţele bugetare rezultate din nereguli, precum şi accesoriile acestora şi costurile bancare sunt titluri de creanţă ce pot fi contestate în condiţiile şi termenele prevăzute de C. proCod Fiscal
Din cuprinsul dispoziţiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal de constatare atacat este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proCod Fiscal, ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de acelaşi Cod, respectiv Titlul IX – „Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale".
În acest sens, Decizia ce formează obiectul acţiunii, este emisă în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, ca urmare a soluţionării contestaţiei formulate împotriva procesului-verbal şi poate fi contestată în condiţiile art. 218 alin. (2) din acelaşi cod, conform cărora „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii."
În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proCod Fiscal, în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de contencios administrativ competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva unei asemenea decizii emise în procedura reglementată de OG nr. 79/2003 sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Astfel fiind, întrucât actele contestate în prezenta cauză au ca obiect creanţe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuţii bugetare, fiind aplicabile în materie de competenţă prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Faţă de aceste prevederi şi având în vedere criteriul valoric aplicabil în speţă, întrucât cuantumul sumei ce formează obiectul actelor administrative contestate este sub 500.000 lei, competenţa de soluţionare în fond a litigiului aparţine tribunalului Sibiu, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Ca urmare, Înalta Curte, admiţând recursul, va casa sentinţa ce a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material şi va trimite cauza spre competentă soluţionare secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Sibiu.
În raport de soluţia dată cauzei, Curtea nu va analiza şi motivele de recurs invocate de recurentul - pârât, ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere de instanţa de trimitere, la rejudecare.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, pe cale de consecinţă, va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Sibiu, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.F.P. – O.P.C.P. împotriva sentinţei nr. 203/CA/2009 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Sibiu, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3159/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3171/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
