ICCJ. Decizia nr. 3207/2010. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3207/2010
Dosar nr. 1113/1/2010
Şedinţa publică din 17 iunie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 5120 din 13 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de D.P.C. împotriva Hotărârii nr. 922 din 21 mai 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 prevede că „la calcularea vechimii prevăzute la alin. (1) se ia în considerare şi perioada în care judecătorul sau procurorul a fost avocat."
Ca atare, legea a stabilit, în mod expres, faptul că la calcularea vechimii în funcţia de judecător sau procuror, pentru participarea la concursul de promovare în funcţii de execuţie se iau în considerare perioadele în care persoana respectivă a îndeplinit funcţia de judecător, procuror sau avocat.
Prin urmare, instanţa de recurs a constatat că, în mod corect, autoritatea intimată a apreciat că perioada în care recurentul a îndeplinit funcţia de consilier juridic nu poate fi avută în vedere la calculul vechimii minime prevăzută de lege.
Cu privire la problema dedusă judecăţii, instanţa a apreciat că nu poate constitui o încălcare a principiului egalităţii de tratament juridic impunerea de către legiuitor a anumitor condiţii de vechime pentru a se putea participa la un concurs de promovare în funcţii de execuţie.
Instanţa de recurs a mai reţinut că, în mod corect, Comisia de concurs, la momentul soluţionării cererii recurentului, nu a avut în vedere prevederile art. 86 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora constituie vechime în magistratură perioada în care judecătorul sau procurorul au îndeplinit funcţia de jurisconsult, consilier juridic deoarece, pentru participarea la concursul de promovare în funcţii de execuţie, prezintă relevanţă exclusiv vechimea în funcţia de judecător şi procuror şi nu vechimea în magistratură, acestea fiind noţiuni distincte.
Instanţa de recurs a mai reţinut că legiuitorul a simţit nevoia să realizeze o diferenţiere între cele două momente din cariera unui magistrat, respectiv momentul admiterii în magistratură (când a fost luată în considerare vechimea în activitatea juridică, cu ocazia admiterii în magistratură prin concurs, în condiţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată) şi cel al promovării.
Este normal ca, în acest ultim caz, legiuitorul să aibă în vedere o anumită vechime efectivă în funcţia de magistrat, pentru a promova.
S-a mai reţinut că nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, în prezentul litigiu, fiind în discuţie instituirea unui tratament diferenţiat unor situaţii diferite.
Vechimea în activitatea juridică de 5 ani a fost valorificată ca o condiţie prealabilă, necesară pentru a participa la concursul de admitere în magistratură, în baza art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată.
În altă ordine de idei, instanţa a apreciat ca nefondată critica recurentului referitoare la faptul că autoritatea intimată a încălcat principiul egalităţii în drepturi, întrucât nu a ţinut seama, la data soluţionării cererii sale de participare la concursul de promovare, de efectele produse de hotărârea nr. 48/2007 pronunţată de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Instanţa de recurs a apreciat că această hotărâre nu poate fi considerată un act administrativ cu caracter normativ, care să beneficieze de principiul executării din oficiu.
Nici invocarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 785 din 12 mai 2009 nu a fost reţinută de instanţă.
Prin această decizie prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, au fost declarate neconstituţionale în data de 12 mai 2009 şi au fost suspendate de drept de la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 785 din 12 mai 2009 în Monitorul Oficial al României, respectiv 15 iunie 2009.
Ca atare, la momentul analizării cererii recurentului de înscriere la concurs au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 303/2004, republicată, astfel cum erau în vigoare la acea dată.
Or, cum vechimea în funcţia de consilier juridic nu putea fi luată în considerare la calculul vechimii efective în magistratură, instanţa de recurs a constatat că în mod legal cererea recurentului a fost respinsă.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurent a soluţiei contrare pronunţate de instanţă într-o speţă similară, Înalta Curte a menţionat că Plenul judecătorilor Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal au adoptat următoarea soluţie de unificare a practicii judiciare: „în considerarea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, prevederile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, fiind declarate neconstituţionale, nu mai produc efecte juridice".
Împotriva deciziei nr. 5120 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, recurentul D.P.C. a formulat contestaţie în anulare.
În motivele contestaţiei în anulare se arată că prin recursul formulat împotriva Hotărârii nr. 922 din 21 mai 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, a solicitat expres instanţei, atât prin motivele de recurs dar şi prin concluziile ulterioare, să facă aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia: „(2) Dacă exista neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."
Contestatorul susţine că instanţa de recurs nu numai că nu motivează neaplicarea acestui articol dar nici măcar nu aminteşte acest lucru si nu face nici o referire la textele comunitare, omiţând astfel să se pronunţe asupra aplicării cu prioritate a dreptului comunitar.
Se mai susţine că prin neanalizarea acestui motiv de recurs şi neaplicarea cu prioritate a dreptului comunitar invocat, a fost prejudiciat grav, deoarece:
Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (2) din Constituţia României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.
Conform alin. (4) al aceluiaşi articol, „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alin. (2).
De asemenea art. 10 TCE stipulează că : „Statele membre iau toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor care decurg din prezentul tratat sau care rezultă din actele instituţiilor comunităţii. Statele membre facilitează Comunităţii îndeplinirea misiunii sate. Statele membre se abţin să ia măsuri care ar pune în pericol realizarea scopului prezentului tratat" .
Art. 6 alin. (1) din Tratatul Privind Funcţionarea Uniunii Europene (versiunea consolidata 9 mai 2008 ) prevede expres că: „Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile si principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor".
Articolul 21 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2007/C 303/01) publicat în Jurnalul Oficial C 303 , 14/12/2007 p. 0001 - 0016 20071214, preluat integral în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2007/C 303/01) aceasta din urmă intrată în vigoare la 01 decembrie 2009: „ (1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, averea, naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală."
Se mai arată că instanţa trebuia să aplice dispoziţiile comunitare care interzic discriminarea, mai exact dispoziţiile art. I pct. 1 lit. b) din Convenţia nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei potrivit cărora: „1. În înţelesul prezentei convenţii prin termenul discriminare se înţelege: b) orice altă diferenţiere, excludere sau preferinţă având ca efect suprimarea sau ştirbirea egalităţii de posibilităţi sau de tratament în materie de ocupare a forţei de muncă şi exercitare a profesiei, care ar putea fi specificată de către statul membru interesat după consultarea organizaţiilor reprezentative ale celor care angajează şi a organizaţiilor lucrătorilor, dacă acestea există, precum şi a altor organisme competente" dar şi dispoziţiile art. 2 alin. (I) lit. a) din Directiva Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă si condiţiile de muncă (2000/78/CE) conform cărora: „o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într-o manieră mai puţin favorabilă decât este, a fost sau va fi tratată într-o situaţie asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menţionate în art. 1".
Se mai susţine că motivarea instanţei din Decizia contestată, potrivit cu care a accepta punctul de vedere al recurentului, în sensul înlăturării condiţiei de vechime efectivă de 5 ani în funcţia de judecător pentru promovarea efectivă în funcţia judecător de tribunal, ar însemna ca magistratul investit cu soluţionarea acestui litigiu să creeze o nouă normă juridică, ceea ce nu este în competenţa sa.
Se mai precizează că au fost nerespectate şi dispoziţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului, contestatorul considerând că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil - ocrotit de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, dar şi drepturile ocrotite şi garantate de art. I Protocolul I la Convenţie, respectiv art. 14 din Convenţie prin raportare la dispoziţiile art. I din Protocolul 12 la Convenţie, referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţii Fundamentale.
Contestatorul mai învederează faptul că, în mod eronat instanţa de recurs a procedat la o analizare a îndeplinirii condiţiilor privind existenţa discriminării, încălcând în acest fel autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 3279 din 03 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Justiţie, care stabilise irevocabil existenţa discriminării.
Se mai arată că în confirmarea deciziei irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care constatase irevocabil existenţa discriminării, vine şi Decizia nr. 785 din 12 mai 2009 a Curţii Constituţionale prin a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Legea nr. 303/3004, astfel încât contestatorul consideră că atât soluţia intimatului cât şi cea a instanţei de recurs, sunt neîntemeiate.
Examinând cauza şi Decizia contestată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi susţinerile contestatorului, Înalta Curte constată că prezenta contestaţia în anulare este nefondată.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unor greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare, conform art. 318 C. proc. civ.
Prima ipoteză vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale alejudecăţii, care au condus la pronunţarea unei soluţii eronate, situaţie care în cauza de faţă nu se regăseşte.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi modul cum instanţa de recurs a înţeles să interpreteze prevederile legale sau să verifice modalitatea în care acestea au fost aplicate de prima instanţă. În această situaţie s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăruia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
Înalta Curte constată că instanţa de recurs nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele invocate de recurent în recursul formulat.
De asemenea, sunt nefondate şi susţinerile contestatorului potrivit cărora pronunţarea hotărârii s-a făcut prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar.
În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).
Prioritatea normelor comunitare faţă de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar şi are o consacrare legală dar şi jurisprudenţială comunitară. Ea s-a dezvoltat şi a fost afirmată constant de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz).
Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate şi ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre şi vor fi aplicabile de autorităţile şi instanţele naţionale.
După analizarea modului în care instanţa de recurs a interpretat normele dreptului comunitar, Înalta Curte constată că nu au existat încălcări ale normelor dreptului comunitar şi nici ale jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene.
În concret, Înalta Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile speţei.
De altfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă că prevederile dreptului comunitar menţionate a fi încălcate care au fost invocate în faţa instanţei de recurs, au fost analizate de instanţă.
Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine următoarele:
Prevederile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ale cărei valori au fost consacrate în spaţiul comunitar prin art. 6 paragraful (2) al Tratatului privind Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 paragrafele (2) şi (3) din tratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins:
„(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii".
Principiul securităţii juridice constituie un element fundamental al preeminenţei dreptului, enunţată în preambulul convenţiei ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti (cauza Brumărescu c.României, hotărârea din 30 septembrie 1999, M.Of. nr. 414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto Holding c.Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002).
Dar, în argumentarea insecurităţii juridice produse ca efect al deciziei atacate, contestatorul nu face referire la o jurisprudenţă constantă, ci menţionează, cu titlu de precedent judiciar, o singură decizie contrară celei pronunţate de Înalta Curte, şi anume Decizia nr. 3279 din 3 octombrie 2008.
existenţa unor divergenţe în jurisprudenţă a fost acceptată în lumina Convenţiei europene ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicţii, important fiind să se evite un climat general de incertitudine şi nesiguranţă, concretizat în divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp , mai cu seamă la nivelul jurisdicţiei supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii judiciare (Beian c.România, Păduraru c.România, Zielinski şi Pradal & Gonzales şi alţii c.Franţa).
Instanţa de recurs a menţionat în Decizia contestată soluţia de unificare a practicii adoptată de Plenul Judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.
Soluţia adoptată a fost luată în vederea interpretării şi aplicării unitare a legislaţiei în materia contenciosului administrativ, de care instanţa este datoare să ţină seama în considerarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a principiului securităţii raporturilor juridice şi a jurisprudenţei Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care a statuat în mod constant că rolul jurisdicţiei supreme este acela de a stabili o interpretare de urmat a dispoziţiilor legale, prin înlăturarea divergenţelor de jurisprudenţă (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cazul Beian împotriva României nr. 1 § 39-40).
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatorului sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de D.P.C., împotriva deciziei nr. 5120 din 13 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3187/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3226/2010. Contencios → |
|---|
