ICCJ. Decizia nr. 3430/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3430/2010
Dosar nr. 9637/1/2009
Şedinţa publică din 25 iunie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1030 din 11 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 1349 din 11 martie 2004 şi a Atestatului nr. 70 din 11 martie 2004 emise de C.N.V.M., invocată de reclamantul M.M. în dosarul nr. 8699/1/2007, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect judecarea recursului declarat de acelaşi reclamant împotriva sentinţei civile nr. 675 din 05 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Instanţa a reţinut, în esenţă, faptul că la data de 11 martie 2004, pârâta C.N.V.M. a emis Atestatul nr. 70, prin care a atestat transformarea SC S.N.D. Galaţi SA în societate de tip închis, în conformitate cu hotărârea A.G.E.A. a acestei societăţi. De asemenea, s-a arătat că societatea va fi radiată din înregistrarea O.E.V.M. din cadrul C.N.V.M. şi că acţiunile societăţii vor fi retrase de la tranzacţionare de pe piaţa RASDAQ.
Pe de altă parte, prima instanţă a reţinut că, la aceeaşi dată, a fost emisă şi Decizia nr. 1349 de către C.N.V.M., prin care s-a dispus că se retrag de la tranzacţionare pe piaţa RASDAQ acţiunile emise de SC S.N.D. Galaţi SA, începând cu data de 16 martie 2004.
Judecătorul fondului a constatat că cele două acte administrative au fost emise în baza dispoziţiilor OUG nr. 28/2002, respectiv a art. 42 alin. (1) şi art. 136 din acest act normativ.
În opinia Curţii, legalitatea derulării ofertei publice de preluare nu a făcut obiectul celor două acte administrative, în privinţa cărora a fost invocată excepţia de nelegalitate. Prin aceste acte, pârâta C.N.V.M. nici nu a autorizat o ofertă publică în conformitate cu art. 164 şi următoarele din OUG nr. 28/2002 şi nici nu a analizat legalitatea derulării ofertei publice de preluare.
În concepţia instanţei, din lecturarea art. 136 alin. (2) din OUG nr. 28/2002, rezultă că C.N.V.M. nu analizează, la emiterea celor două acte administrative contestate, legalitatea desfăşurării ofertei publice de preluare, ci doar existenţa hotărârii A.G.E.A., notificarea acestei hotărâri şi menţionarea hotărârii la ORC.
Aşadar, s-a constatat legalitatea şi temeinicia actelor emise de pârâta C.N.V.M., în privinţa cărora a fost invocată excepţia de nelegalitate.
În altă ordine de idei, Curtea a constatat că susţinerile reclamantului privind oferta de preluare nu sunt reale, întrucât în şedinţa din 11 decembrie 2003 a A.G.E.A. a societăţii, la care a participat şi reclamantul, s-a prezentat procesul de derulare a ofertei publice obligatorii de preluare, ce a avut loc în perioada iunie - octombrie 2003, s-a făcut referire la raportul de evaluare şi la faptul că perioada efectivă de tranzacţionare a fost 22 septembrie 2003 - 10 octombrie 2003.
De asemenea, Curtea a constatat că reclamantul nu a atacat niciunul din actele sau procedurile de preluare şi nici hotărârea A.G.E.A. din 11 decembrie 2003.
În plus, la ORC nu a fost înregistrată nicio opoziţie cu privire la această hotărâre.
În concluzie, prima instanţă a considerat că cele două acte contestate nu sunt nici avize şi nici alte acte de confirmare a legalităţii ofertei publice de preluare obligatorii şi că, prin urmare, nu trebuiau depuse documentele privind această ofertă - invocate de reclamant în susţinerea excepţiei - documente prevăzute în Regulamentul nr. 5/2003 al C.N.V.M.
Excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) şi alin. (3) art. 7 alin. (7) din Anexa la OUG nr. 25/2002, aprobată prin Legea nr. 514/2002 privind Statutul C.N.V.M. şi art. 1 alin. (3), art. 2 alin. (2) art. 289 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, invocată de reclamant în cadrul procedurilor desfăşurate în faţa Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă învestită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 1349 din 11 martie 2004 şi a Atestatului nr. 70 din 11 martie 2004 emise de C.N.V.M., a fost respinsă de această instanţă ca inadmisibilă, prin încheierea din 18 februarie 2009.
2. Hotărârea instanţei de recurs
Recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva sentinţei nr. 1030/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 4965 din 10 noiembrie 2009.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată în funcţie de situaţia faptică.
Astfel, instanţa de recurs a constatat că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că prin motivarea respingerii excepţiei de neconstituţionalitate în aceeaşi sentinţă prin care s-a motivat şi soluţia pe fondul cauzei, iar nu printr-o încheiere motivată separat, instanţa nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, Înalta Curte constatând că la termenul din 18 februarie 2009, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia de neconstituţionalitate, prin încheierea de la acea dată, instanţa de contencios administrativ respingând motivat, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
În altă ordine de idei, Înalta Curte a apreciat că şi soluţia dată excepţiei de neconstituţionalitate este corectă: textele invocate de reclamant ca fiind neconstituţionale neavând legătură cu soluţionarea excepţiei de legalitate, dar nici cu fondul cauzei (prin încheierea din 4 aprilie 2008, instanţa supremă stabilise şi că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă, cu motivarea că aceasta nu are legătură cu soluţionarea cauzei deduse judecăţii, reclamantul reiterând aşadar, aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, care, neavând legătură cu fondul cauzei, cu atât mai puţin, nu are legătură cu soluţia ce se va pronunţa cu privire la excepţia de nelegalitate).
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar a constatat că, în discuţie, este o excepţie de nelegalitate cu privire la două acte administrative cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât, în conformitate cu jurisprudenţa sa anterioară, şi în aplicarea principiul securităţii raporturilor juridice, ca element constitutiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi a practicii judiciare dezvoltate de Curtea Europeană de la Luxemburg, examinarea acestei excepţii de nelegalitate, este inadmisibilă.
Totuşi, a arătat instanţa de recurs, chiar şi în condiţiile analizării legalităţii actelor administrative atacate, prima instanţă a examinat corect şi a apreciat că actele în discuţie îndeplinesc condiţiile de legalitate, raportat la actele normative ce au stat la baza emiterii lor, astfel că, şi din această perspectivă, nu este prejudiciat dreptul recurentului la un proces echitabil faţă de soluţia pronunţată.
Totodată în condiţiile în care la dosar au fost depuse toate actele avute în vedere la emiterea celor două acte administrative individuale de către intimata-pârâtă C.N.V.M., Înalta Curte a constatat că excepţia lipsei de interes a intimatei SC S.N.D. SA vizează fondul cauzei, astfel că nu este relevantă în această fază procesuală când se discută soluţia cu privire la excepţia de nelegalitate a celor două acte administrative anterior individualizate.
3. Contestaţia în anulare formulată de M.M.
La data de 9 decembrie 2009, M.M. a înregistrat o cerere pe care a intitulat-o „de revizuire" împotriva deciziei instanţei de recurs, nr. 4965 din 10 noiembrie 2009.
Ulterior, după ce a luat cunoştinţă de considerentele acestei decizii, la data de 8 aprilie 2010, M.M. şi-a modificat calea de retractare exercitată, în contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Contestatorul a susţinut că hotărârea atacată este rezultatul unei greşeli materiale şi, în acelaşi timp, nu cuprinde analiza tuturor motivelor de casare invocate.
În concret, contestatorul susţine că recursul său a vizat şase motive de casare dar instanţa de recurs a examinat numai unul (cel referitor la excepţia de neconstituţionalitate) toate celelalte rămânând nesoluţionate.
Astfel, consideră că instanţa nu s-a pronunţat asupra:
a) –inopozabilităţii întâmpinării formulate de către intervenienta în interes propriu S.C. „S.N.D. Galaţi" S.A.;
b) – excepţiei lipsei de interes a intervenientei în interes propriu S.C. „S.N.D. Galaţi" S.A.;
c) - încălcării dispoziţiilor art. 174 C. proc. civ., întrucât nu a socotit ca dovedite pretenţiile reclamantului faţă de împrejurarea că pârâta nu a prezentat înscrisurile încuviinţate de instanţă;
d) – ignorării argumentelor prezentate de autorul excepţiei de nelegalitate;
e) – încălcării de către C.N.V.M. a obligaţiilor care decurg din prevederile statutului său, potrivit OUG nr. 25/2002 cât şi OUG nr. 28/2002.
De asemenea, contestatorul mai afirmă că instanţa de recurs a greşit atunci când a stabilit că S.C. „S.N.D. Galaţi" S.A. are calitate de intimată, când, în realitate, această parte era intervenientă în interes propriu. Consecinţa acestei erori, în opinia contestatorului, este obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată de 1.200 lei către această parte, deşi dispoziţiile art. 274-277 C. proc. civ. nu se referă la cheltuielile făcute de intervenienţi.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Contestaţia în anulare de faţă este admisibilă, motivele invocate putând fi circumscrise dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care:
„Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Examinând calea de atac exercitată pe fondul său, Înalta Curte constată că nu există motive pentru a fi admisă.
1. Argumente de drept relevante
A. Referitor la omisiunea cercetării unor motive de recurs
Memoriul de recurs nu este structurat în motive, ci reprezintă, după cum bine a reţinut instanţa de recurs, o amplă prezentare a contextului factual şi legal al cauzei care nu poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Motivele pretins neanalizate reprezintă, în realitate, simple critici care, fie au fost examinate grupat, fie vizau aspecte de fond ale litigiului ce se poartă între părţi şi, ca urmare, nu au putut fi rezolvate în cadrul procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004. Instanţa de recurs nu este obligată să răspundă separat la fiecare dintre criticile formulate ci le poate grupa pentru a le rezolva printr-un considerent comun, cum a procedat în cazul aspectelor reţinute la lit. c)-e).
Verificând actele administrative prin prisma actelor normative ce au stat la baza emiterii lor, instanţa de recurs a ajuns la concluzia că sunt legale.
La acest punct, Înalta Curte consideră esenţială împrejurarea că instanţa de recurs a menţinut considerentele Curţii de apel asupra excepţiei de nelegalitate numai în subsidiar. În acest context, în propria motivare, instanţa de recurs a reţinut în principal că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuţie, repetat şi fără limită de timp, a legalităţii actelor administrative individuale emise anterior intrării în vigoare a legii, încalcă principiul stabilităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dispoziţii convenţionale şi comunitare ce trebuie aplicate cu prioritate în raport de prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Ca urmare, aplicând direct, cu prioritate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa de recurs a ajuns la concluzia că se impune respingerea excepţiei de nelegalitate a celor două acte administrative individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Aşa fiind, analiza criticilor expuse la lit. c) – e) nu mai era necesară, dar, totuşi, instanţa de recurs a realizat-o într-un considerent distinct (fila 11, alin.2 din decizie).
Soluţia instanţei de recurs în problema de drept examinată este, de altfel, în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în materia examinată, cristalizată în toată perioada de după intrarea în vigoare a actului normativ în discuţie.
Cât priveşte critica referitoare la omisiunea de a se pronunţa asupra excepţiei lipsei de interes a SC „S.N.D." SA [lit. b)] aceasta vizează fondul cauzei şi, cu această motivare, instanţa de recurs a considerat-o nerelevantă în această fază procesuală (fila 11, antepenultimul alineat din decizie).
În fine, susţinerea contestatorului că instanţa de recurs nu i-ar fi examinat motivul de recurs referitor la „inopozabilitatea întâmpinării" formulate de SC „S.N.D." SA [lit. a)] este lipsită de substanţă, câtă vreme prin precizările formulate la data de 3 noiembrie 2009 a insistat numai asupra lipsei de interes a acestei părţi.
În realitate, „inopozabilitatea" invocată vizează lipsa dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării formulate de SC „S.N.D." SA, excepţie dilatorie potrivit art. 161 alin. (1) C. proc. civ., al cărei efect, în ipoteza în care „lipsurile" nu s-ar fi complinit, ar fi anularea întâmpinării.
Or, din această perspectivă, acest motiv al contestaţiei în anulare este lipsit de orice finalitate practică pentru contestator.
B. Referitor la greşeala materială
Contestatorul consideră că instanţa de recurs a atribuit greşit calitatea de intimată SC „S.N.D." SA. Corelativ, consideră că în mod greşit a fost obligat la cheltuieli de judecată către intervenientă, contrar prevederilor art. 274-277 C. proc. civ.
Atât premisa cât şi concluzia sunt eronate.
În litigiul de fond, la judecata în primă instanţă, SC „S.N.D." SA a formulat cerere de intervenţie principală, admisă de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 675 din 5 martie 2007. Legalitatea acestei sentinţe urmează a se verifica în cadrul recursului exercitat de M.M., ce a fost suspendat la data de 26 septembrie 2008, urmare a invocării excepţiei de nelegalitate. În acest recurs, ca şi în recursul finalizat prin Decizia ce face obiectul contestaţiei în anulare, SC „S.N.D." SA are calitatea de intimată, iar nu de intervenientă. În recurs, intervenienţi pot fi numai intervenienţii accesorii care formulează o astfel de cerere în faţa instanţei de recurs (art. 51 C. proc. civ.).
Pe de altă parte, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ.:
„Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Cum M.M., în calitate de recurent „a căzut în pretenţii", în sensul că i s-a respins recursul, în mod legal a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimată, la cererea acesteia.
Teza contestatorului potrivit căreia greşita calificare a poziţiei procesuale a intimatei a antrenat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată este complet lipsită de fundament, pentru că, independent de calitatea acesteia: intimată sau intervenientă principală, recurentul trebuia obligat la plata cheltuielilor pe care această parte le-a făcut în cadrul procesului iniţiat de el.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru considerentele expuse la pct. II.1, în temeiul art. 320 C. proc. civ., se va respinge contestaţia în anulare de faţă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de M.M. împotriva deciziei nr. 4965 din 10 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3387/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3444/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
