ICCJ. Decizia nr. 3280/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3280/2010
Dosar nr. 1851/2/200.
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 450 din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC N.P.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti, cerere având ca obiect suspendarea executării Deciziei nr. 278 din 14 octombrie 2009 de suspendare a Autorizaţiei de Antrepozit Fiscal - RO0011423PP01 din 23 decembrie 2003 şi a Deciziei nr. 341 din 13 noiembrie 2009 de respingere a plângerii formulate împotriva acesteia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în cauză nu se poate reţine existenţa unei îndoieli puternice asupra legalităţii actului administrativ, în condiţiile în care prin Ordonanţa nr. 78/D/P/2009 din 09 octombrie 2009 a D.I.I.C.O.T. s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de C.N., asociat şi administrator la societatea reclamantă, pentru săvârşirea infracţiunilor de spălare de bani, aderare şi sprijinire a unui grup de criminalitate organizată, pentru complicitate la infracţiunile de: punere în circulaţie cu ştiinţă, de timbre şi banderole utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate; marcarea cu marcaje false a produselor accizabile supuse marcării; producerea de produse accizabile în afara unui antrepozit fiscal autorizat; contrafacerea unei mărci în scopul inducerii în eroare a publicului asupra calităţii produselor la care se referă marca; punerea în circulaţie, fără drept, a unui produs purtând o marcă identică sau similară înregistrată şi care prejudiciază pe titularul mărcii înregistrate; înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor.
În raport cu prevederea art. 185 Cod Fiscal, instanţa fondului a apreciat fără relevanţă împrejurarea că acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare împotriva societăţii reclamante ci a unui asociat al acesteia, atâta timp cât actul normativ nu condiţionează suspendarea de luarea măsurii împotriva titularului autorizaţiei.
În ce priveşte paguba iminentă, s-a reţinut că societatea are posibilitatea legală de a valorifica, sub controlul autorităţii, bunurile şi materiile prime pe care le deţine în stoc pentru a evita înregistrarea unor pierderi.
Împotriva hotărârii, în termen legal, a formulat recurs reclamanta SC N.P.T. SRL.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esenţă, că în ceea ce priveşte cazul bine justificat, instanţa a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 185 alin. (4) lit. b) Cod Fiscal, considerând că textul de lege amintit nu condiţionează suspendarea autorizaţiei de antrepozit fiscal de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva titularului autorizaţiei.
Într-o interpretare logică a acestor prevederi legale, suspendarea autorizaţiei de antrepozit fiscal nu poate fi dispusă decât în ipoteza în care acţiunea penală este pusă în mişcare faţă de deţinătorul autorizaţiei sau, cel puţin, faţă de o persoană care are o puternică legătură cu titularul autorizaţiei, or, la data suspendării acesteia, C.N. nu mai avea calitatea de administrator al SC N.P.T. SRL.
Prin raportare la prevederile art. 180 alin. (1) Cod Fiscal, a mai arătat reclamanta, dacă în cazul în care antrepozitarul este o persoană juridică, iar una din condiţiile de obţinere a autorizaţiei este aceea ca administratorul să nu fi fost condamnat în mod definitiv, atunci şi în cazul suspendării situaţia ar trebui să fie aceeaşi, punerea în mişcare a acţiunii penale nu ar trebui să privească un acţionar, ci pe administratorul acelei persoane juridice.
În sprijinul susţinerii nelegalităţii măsurii de suspendare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, reclamanta a invocat şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a statuat nelegalitatea deciziei de revocare, în baza art. 185 alin. (2)lit. b) pct. 2 Cod Fiscal, în ipoteza în care administratorul societăţii a fost condamnat. În jurisprudenţa respectivă, s-a reţinut obligaţia autorităţii fiscale de a motiva şi de a demonstra necesitatea luării măsurii, care trebuie să fie proporţională cu abaterea săvârşită, astfel că, prin analogie, şi în cazul de faţă, al suspendării autorizaţiei, este necesară, la fel, motivarea şi demonstrarea necesităţii luării măsurii, precum şi proporţionalitatea acesteia cu abaterea săvârşită.
În fine, în legătură cu cazul bine justificat, reclamanta a mai arătat că măsura este nelegală atâta timp cât la data luării ei ( 14 noiembrie 2010), C.N. nu mai avea calitatea de administrator, iar faptele presupus săvârşite de către acesta nu pot fi imputate societăţii.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, instanţa a reţinut că reclamanta are posibilitatea legală de a valorifica sub controlul autorităţii bunurilor şi materiilor prime din stoc, pentru a evita înregistrarea unor pierderi ca urmare a degradării materiilor prime, însă, deşi cererea a fost aprobată, sub condiţia participării reprezentanţilor D.I.I.C.O.T., nici până în prezent această instituţie nu şi-a desemnat reprezentanţii, astfel că, în aceste condiţii, reclamantei i se cauzează prejudicii imense, activitatea acesteia fiind întreruptă.
Examinând hotărârea recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează.
Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate."
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
Referitor la condiţia iminenţei producerii unei pagube, de asemenea, Legea Contenciosului administrativ conţine o definiţie a ei. în termenii art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înţelege „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
În speţă, judecătorul fondului, în mod corect, a reţinut că nu au fost învederate elemente de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, cu alte cuvinte, că reclamanta nu a furnizat un argument juridic aparent valabil în contestarea legalităţii actului administrativ. Baza legală a suspendării autorizaţiei de antrepozit fiscal o reprezintă art. 185 alin. (4) lit. b) Cod Fiscal, text legal în care se stipulează că autoritatea fiscală poate suspenda autorizaţia pentru antrepozit fiscal, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, în cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o infracţiune din cele reglementate de Codul fiscal, de OG nr. 92/2003, de Legea nr. 86/2006, de Legea nr. 241/2005, de Legea 82/1991, de Legea 31/1990 sau pentru oricare altă faptă contra regimului fiscal.
Înalta Curte constată că aplicarea corectă a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu trebuie să conducă la o examinare pe fond a legalităţii actului a cărui suspendare se solicită, analiza limitându-se doar la o simplă „pipăire a fondului". Or, discuţia propusă de reclamantă, în legătură cu interpretarea textului legal Cod Fiscal, mai sus amintit, conduce la examinarea pe fond a Deciziei nr. 278 din 14 octombrie 2009, ceea ce nu este admisibil în cadrul acestui litigiu. La nivelul analizei pe care judecătorul cauzei o face în baza art. 14, prin raportare la art. 2 lit. t) din Legea 554/2004, „de pipăire a fondului", interpretarea textului legal amintit Cod Fiscal, în sensul că autorizaţia poate fi suspendată şi în cazul în care acţiunea penala a fost pusă în mişcare împotriva altei persoane decât administratorul societăţii, nu creează o îndoială serioasă în privinţa deciziei nr. 278 din 14 octombrie 2010. Apoi, nu s-ar putea susţine că între C.N. şi titularul autorizaţiei nu ar exista o puternică legătură, în condiţiile în care acesta a rămas acţionar al societăţii, iar o altă persoană din familia acestuia este administratorul reclamantei.
În ceea ce priveşte condiţia iminenţei producerii unei pagube, prima instanţă a motivat corect neîndeplinirea cerinţei legale amintite, astfel cum a fost definită în art. 2 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ. Pe de altă parte, chiar dacă această cerinţă ar fi satisfăcută, nu este suficient pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, condiţiile descrise în art. 14 din acelaşi act normativ, trebuind să fie îndeplinite cumulativ.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC N.P.T. SRL împotriva sentinţei civile nr. 450 din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3279/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3282/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
