ICCJ. Decizia nr. 3285/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3285/2010
Dosar nr. 741/42/200.
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii, cultelor şi Patrimoniului Naţional, anularea evaluării cunoştinţelor şi aptitudinilor manageriale a persoanei ce urmează să ocupe funcţia de director coordonator din 12 august 2009 în cadrul D.J.C.C.P.N. Dâmboviţa şi, pe cale de consecinţă a actului administrativ de numire a directorului coordonator.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, potrivit art. 3 din OUG nr. 37/2009, prin Ordinul nr. 195 din 27 aprilie 2009 s-a desfiinţat postul deţinut de aceasta, fiind eliberată din funcţia de director executiv, împotriva ordinului în speţă, formulând plângere ce face obiectul dosarului nr. 421/42/2009.
Prin Sentinţa nr. 113 din 11 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti executarea Ordinului nr. 195/2009 a fost suspendată, suspendare ce a fost dispusă şi pe cale administrativă prin Ordinul nr. 309 din 22 iunie 2009.
A mai susţinut reclamanta că deşi pârâtul recunoaşte că atribuţiile de coordonare şi conducere a D.J.C.C.P.N. Dâmboviţa îi revin în calitate de director executiv, la data de 13 iulie 2009 s-a înregistrat adresa nr. 1210 privind modul de desfăşurare a evaluării cunoştinţelor şi aptitudinilor manageriale pentru funcţia de director coordonator, iar la 12 august 2009 s-au afişat rezultatele acestei evaluări, domnul R.A. fiind admis pentru Dâmboviţa.
Prin sentinţa nr. 192 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată a fost respinsă ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ susceptibil de a fi anulat este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, ce dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
A apreciat prima instanţă că tabelul întocmit de autoritatea pârâtă la 12 august 2009, ce conţine punctajele finale obţinute de persoanele ce au participat la evaluarea cunoştinţelor şi aptitudinilor manageriale în vederea ocupării funcţiilor de director coordonator, nu îndeplineşte caracteristicile prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, acest tabel fiind o operaţiune prealabilă, ce nu dă naştere niciunui raport juridic.
Prima instanţă a apreciat inadmisibilă acţiunea formulată, întrucât capătul principal de cerere constă în anularea tabelului din 12 august 2009, tabel ce nu este un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.V., solicitând, în principal, casarea ei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare iar, în subsidiar, modificarea acesteia în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi anulării procedurii de numire a lui R.A.
Au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) şi art. 85 C. proc. civ., precum şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu s-a procedat la introducerea în cauză a persoanei căreia îi profită actul administrativ a cărui anulare reprezintă finalitatea demersului judiciar, prima instanţă reţinând totodată, în mod greşit, că ar fi fost învestită cu un capăt de cerere principal şi unul accesoriu, în condiţiile în care a fost criticată pentru nelegalitate întreaga procedură administrativă de numire a directorului coordonator, petitul acţiunii fiind unul foarte clar în acest sens.
Recurenta a invocat şi încălcarea principiului contradictorialităţii, motivat de faptul că, după rămânerea în pronunţare şi fără a pune în discuţia părţilor, instanţa ar fi ridicat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la inexistenţa unui act administrativ, încălcând astfel prevederile art. 85 C. proc. civ.
Separat de faptul că o astfel de excepţie trebuie pusă în discuţia părţilor, în opinia recurentei instanţa de judecată avea obligaţia de a administra probe pentru soluţionarea acesteia, probe pe care a înţeles să le administreze în faţa instanţei de recurs, prin ataşarea Ordinului nr. 346 din 20 august 2009 în a cărei posesie a intrat abia după introducerea cererii de chemare în judecată.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reţine că recursul nu este fondat, în considerarea argumentelor ce succed.
În conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3), teza a II-a, corelat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se pronunţă casarea hotărârii atunci când instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Întrucât art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, se poate susţine că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
Potrivit acestui text de lege, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Ca atare, nu orice act de procedură făcut cu neobservarea formelor legale este nul, ci numai acela care îndeplineşte cumulativ condiţiile impuse de text, între care şi existenţa unei vătămări, respectiv a unui prejudiciu procesual ce poate fi constatat, în concret, din împrejurările cauzei, ori din finalitatea normei procedurale nerespectate. Mai mult , incidenţa acestei sancţiuni este condiţionată de vătămare şi în cazul nulităţilor absolute, nu doar a nulităţilor relative, de vreme ce textul nu face nicio distincţie sub acest aspect.
În considerarea acestor prevederi legale, deşi normele privitoare la citare au caracter imperativ, o parte nu poate invoca, în căile de atac, încălcarea art. 85 C. proc. civ. prin lipsa de citare sau nelegală citare a altor părţi.
Nu poate fi reţinută în speţă nici încălcarea principiilor rolului activ al judecătorului, al disponibilităţii şi al contradictorialităţii care guvernează procesul civil, cum pretinde recurenta.
În stabilirea conţinutului principiului disponibilităţii în cazul unui proces în contencios administrativ trebuie să se ţină seama de împrejurarea că dreptul administrativ este o ramură de drept public. Or, din această perspectivă şi în condiţiile în care reclamanta a beneficiat de asistenţă juridică calificată, instanţa era datoare să verifice în prealabil oricăror alte cereri ale părţilor regularitatea investirii sale, în cadrul procesual iniţial stabilit şi în raport de prevederile art. 7 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004. Extinderea cadrului procesual solicitată de reprezentantul reclamantei - recurente era lipsită de orice relevanţă juridică pentru adoptarea unei soluţii în cauză, sub acest aspect, astfel încât nu se poate reţine că aceasta ar fi fost prejudiciată în vreun mod prin respingerea respectivei cereri.
Inadmisibilitatea acţiunii se impunea a fi reţinută în cauză pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2008.
Astfel, după cum corect a reţinut şi judecătorul fondului, înainte de a se adresa instanţei de judecată cu acţiunea în contencios administrativ având ca obiect anularea evaluării cunoştinţelor şi aptitudinilor manageriale concretizată în tabelul întocmit la 12 august 2009 sau a întregii proceduri de numire a directorului coordonator, cum pretinde reclamanta-recurentă, aceasta era datoare să solicite autorităţii publice emitente revocarea, în tot sau în parte, a actului contestat.
Aprecierile acesteia în sensul că procedura prealabilă nu-şi mai avea rostul, motiv pentru care a înţeles să notifice autorităţii intimate renunţarea la căile administrative de atac nu puteau fi primite.
Art. 6 din Legea nr. 554/2004 reglementează actele administrativ-jurisdicţionale, diferite de actele administrative definite prin art. 2 lit. c), statuând, prin alin. (1), că jurisdicţiile administrative speciale sunt facultative şi gratuite. Acest text pune în aplicare regula instituită prin art. 21 alin. (4) din Constituţia României, ce constituie una dintre garanţiile accesului liber la justiţie.
Actul administrativ-jurisdicţional este definit prin art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004 ca fiind actul emis de o autoritate administrativă investită, prin lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială.
La rândul său, jurisdicţia administrativă specială este definită de art. 2 alin. (1) lit. e) drept activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale.
Mai mult, respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este obligatorie chiar şi atunci când formează obiectul judecăţii actele administrative susceptibile să facă obiectul unei jurisdicţii speciale administrative, dacă partea a înţeles să nu exercite procedura administrativ-jurisdicţională, astfel cum se dispune prin art. 6 alin. (2).
Ca atare, parcurgerea procedurii prealabile în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, anterior sesizării instanţei era obligatorie, notificarea transmisă de reclamantă neavând nicio relevanţă juridică, în condiţiile în care dispoziţiile art. 6 din aceeaşi lege nu sunt aplicabile în cauză, raportat la obiectul cererii sale.
Inadmisibilitatea acţiunii nu a fost raportată nicidecum la inexistenţa ordinului nr. 346 din 20 august 2008, cum se pretinde prin cererea de recurs, iar prezentarea acestuia în faţa instanţei de control judiciar nu este de natură să impună o altă soluţie în cauză, în condiţiile în care acesta nu era emis la o dată anterioară sesizării instanţei (20 august 2009), evident fiind că o eventuală îndeplinire a procedurii prealabile, cu respectarea cerinţelor impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004, nu ar putea fi reţinută.
În consecinţă, constatând că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, ca de altfel niciun alt motiv de ordine publică, de natură a fi invocat din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.V. împotriva sentinţei nr. 192 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3284/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3291/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
