ICCJ. Decizia nr. 3304/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3304/2010
Dosar nr. 3574/3/200.
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4281 din 02 decembrie 2009 a respins excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe, ca neîntemeiată, respingând totodată de asemenea ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, în contradictoriu cu pârâta S.N.T.G.N. T.G. SA, având ca obiect obligarea pârâtei la plata creanţei, certe lichide şi exigibile, în cuantum de 6.696.373,73 lei actualizată cu rata inflaţiei, la data plăţii efective.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, prin sentinţa comercială nr. 5569 din 06 aprilie 2009, a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a, s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi s-a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, cu motivarea că tariful pentru licenţă de dispecerizare intră sub incidenţa art. 10 din Legea nr. 554/2004, iar în condiţiile în care prin precizările depuse la dosar, reclamanta a susţinut că tariful în discuţie nu intră în categoria celor reglementate de Codul fiscal, pârâta a afirmat, atât în scris cât şi oral, că această susţinere duce la concluzia invocării de către reclamantă a excepţiei necompetenţei materiale cu privire la care curtea de apel are obligaţia să se pronunţe.
Cu privire la această excepţie instanţa a apreciat că este neîntemeiată cu motivarea că Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei este un organism guvernamental finanţat din fonduri proprii, în componenţa cărora intră şi sumele încasate cu titlu de tarif pentru licenţe, de unde şi concluzia că acesta, stabilit ca fiind o sumă (contribuţie) anuală, se încadrează în categoria „contribuţiilor" de natură publică prevăzute de art. 10 din Legea nr. 554/2004, neavând relevanţă împrejurarea că acest tarif se percepe direct şi nu prin vărsăminte la buget şi nici faptul că nu se încadrează în noţiunea de fiscal, în accepţiunea Codului.
Pe fondul pricinii s-a apreciat că, potrivit dispoziţiilor HG nr. 784/2000, prin acest act normativ nu sunt reglementate două tarife distincte, respectiv pentru licenţa de transport şi pentru licenţa de dispecerizare, fapt menţionat expres în art. 8 din această hotărâre, iar conform art. 56 alin. (3) din Constituţia României, referitor la contribuţiile financiare, sunt interzise prestaţiile în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.
În acest context instanţa de fond a concluzionat că, în speţă, nu este vorba de o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în favoarea reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta pentru nelegalitate şi netemeinicie invocând conform art. 3041 C. proc. civ. motive de recurs care se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi pct. 9 C. proc. civ.
Primul motiv de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 3 coroborat cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. respectiv greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială a instanţei de contencios administrativ şi pe cale de consecinţă pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea competenţei materiale a instanţei comerciale respectiv a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Pe acest motiv de recurs se arată că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de recurentă apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004. Recurenta susţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 deoarece obiectul acţiunii nu se încadrează în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, prin cererea de chemare în judecată solicitându-se plata unei creanţe certe lichide şi exigibile şi nu anularea unui anumit act administrativ.
Iar ceea ce se solicită de recurentă respectiv obligarea pârâtei la plata tarifului pentru licenţă de dispecerizare nu reprezintă o contribuţie anuală, nefiind un simplu tarif forfetar, iar la fundamentarea acestuia se are în vedere activitatea prestată de potenţialul titular materializată în cantitatea gazelor vehiculate şi efectiv dispecerizate de către acesta.
Al doilea motiv de recurs, care priveşte fondul cauzei se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greşita apreciere a probelor dosarului şi aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte fundamentarea soluţiei de respingere pe argumentul că pârâta nu datorează suma solicitată cu titlu de tarif de dispecerizare pe motiv că din anexa 8 la HG nr. 784/2000 rezultă că tariful pentru licenţă acordat pentru activităţile de transport şi dispecerizare este unul singur „nefiind relevantă împrejurarea că au fost emise pentru pârâta două licenţe".
Recurenta arată că această soluţie este nelegală pe de o parte în raport de dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) alin. c) din Legea gazelor nr. 351/2004 care reglementează distinct cele două activităţii – transport la lit. c) şi activităţile subsecvente care sunt necesare şi decurg din activităţile menţionate de la lit. a)-f) respectiv activitatea de dispecerizare – activitate interdependentă, dar distinctă în ceea ce priveşte tarifarea de activitatea de transport şi pe de altă parte în raport de situaţia concretă. În cauză pârâta – intimată este titulară a două licenţe una pentru activitatea de transport acordată din 17 ianuarie 2001 pe o perioadă de 15 ani, valabilă până la data de 17 ianuarie 2016 şi a doua licenţă de dispecerizare acordată la data de 25 iulie 2001 pe o perioadă de 4 ani, care a expirat la data de 25 iulie 2005 şi care, la cerere a fost admisă eliberarea unei noi licenţe de dispecerizare nr. 561 din 13 ianuarie 2006 valabilă până la 13 octombrie 2021.
În consecinţă în raport de dispoziţiilor legale aplicabile care reglementează două tarife pentru cele două licenţe se arată că pârâta datorează suma solicitată reprezentând tarif de dispecerizare această sumă nefiind stabilită de recurentă, neputându-se reţine faptul că prin anexa 8 al HG nr. 784/2000 este reglementat un singur tarif pentru ambele activităţi.
Pe recursul declarat se solicită admiterea, în principal casarea cu trimitere pentru judecare la instanţa competentă material şi în subsidiar modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
La dosarul intimatei-pârâte a formulat întâmpinare în care solicită respingerea recursului ca nefondat apreciind corecta şi legală soluţia de respingere a acţiunii reclamantei-recurente.
Curtea în raport de motivele de recurs şi de susţinerile părţilor va aprecia pentru următoarele considerente că recursul este fondat în cauză sentinţa atacată fiind, în parte, pe fond nelegală şi netemeinică.
Sentinţa atacată este legală sub aspectul respingerii excepţiei de necompetenţă materială a instanţei de contencios administrativ. În mod corect instanţa de fond a apreciat că în raport de obiectul – tarif pentru licenţa de dispecerizare care se încadrează în categoria „Contribuţiilor" de natură publică şi de calitatea autorităţii reclamante ANRE – autoritate publică cu atribuţii în domeniul energiei şi gazelor naturale nefiind un agent economic, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.
În consecinţă soluţia instanţei de fond prin care s-a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de recurentă este legală instanţa de contencios administrativ Curtea de apel Bucureşti fiind competentă material să soluţioneze cauza atât sub aspectul obiectului cât şi cu privire la cuantumul sumei pretinse cu titlu de tarif de dispecerizare.
În ceea ce priveşte soluţia pe fond pronunţată prin sentinţa recurată, Curtea apreciază ca fondat recursul, în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Curtea apreciază că este interpretată şi aplicată greşit dispoziţiile din anexa 8 din HG nr. 784/2000 în sensul că nu sunt reglementate prin acest act două tarife distincte unul pentru licenţa de transport şi unul pentru licenţa de dispecerizare, fiind înlăturată nejustificat împrejurarea că reclamanta a emis pentru pârâtă din două licenţe distincte.
Acesta este unul din motivele pentru care Curtea apreciază că soluţia recurată este nelegală deoarece în raport de dispoziţiile art. 3 pct. 35 din Legea gazelor coroborat cu dispoziţiile HG nr. 784/2000 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea licenţelor şi autorizaţiilor în domeniul gazelor naturale rezultă că pârâta intimată în calitate de titulară a două licenţe distincte pentru activităţile specifice pe care le desfăşoară în sectorul gazelor naturale datorează atât tariful de transport cât şi tariful de dispecerizare ultimul formând obiectul prezentei cauze.
Din probele administrate rezultă că intimata deţine două licenţe distincte pentru activitatea de transport şi pentru activitatea de dispecerizare solicitate prin adrese diferite şi acordate intimatei pe o perioadă de valabilitate diferită una de cealaltă. Astfel licenţa de transport a fost acordată din 17 ianuarie 2001 pentru o perioadă de 15 ani valabilă până la data de 17 ianuarie 2016 şi licenţa de dispecerizare acordată la data de 25 iulie 2001 pentru o perioadă de 4 ani şi reînnoită la cererea intimatului până la data de 13 ianuarie 2021.
În baza acestor licenţe diferite enumerate conform art. 46 din Legea gazelor întemeiate desfăşoară două activităţi autonome de sine stătătoare astfel cum sunt ele caracterizate la art. 3 pct. 22 din Legea gazelor – activitatea de dispecerizare şi la pct. 54 al aceluiaşi articol – activitatea de transport gaze. Fiecare activitate desfăşurată este distinctă deşi interdependinte una faţă de cealaltă, licenţa fiind acordată separat în baza unor documente diferite şi pe cale de consecinţă pentru fiecare activitate transport şi dispecerizare desfăşurată în baza unei licenţe diferite se calculează două tarife distincte, cu atât mai mult cu cât perioada de valabilitate a celor două licenţe este diferită.
Curtea nu va reţine ca fiind corect argumentul instanţei de fond în sensul că anexa 8 a HG nr. 784/2000 pct. 2 tabelul 2 reglementează un singur tarif atât pentru activitatea de transport cât şi pentru activitatea de dispecerizare. În cauză aceste dispoziţii au fost interpretate greşit fără a se ţine cont de nota aferentă tabelului tarife pentru licenţe prin care s-a prevăzut expres la pct. 4 din HG nr. 784/2000 următoarele „cantitatea de gaze naturale furnizate/transportată şi dispecerizată /înmagazinată sau stocată/distribuită pentru care se calculează tarifele de licenţă se declară pe propria răspundere de către operatorii licenţiaţi.
Raţiunea pentru care s-a prevăzut în cadrul pct. 2 din tabelul 2 al anexei nr. 8 la HG nr. 784/2000 atât tariful de transport cât şi tariful aferent dispecerizat gazelor naturale rezidă din faptul că, cele două activităţii – transportul şi dispecerizarea sunt interdependente, dar autonome şi sunt calculate în aceeaşi unitate de măsură pentru fiecare dintre acestea. Dacă s-ar fi calculat un singur tarif pentru cele două activităţi, litigiul nu l-ar fi prevăzut în mod distinct, nu s-ar fi acordat licenţe separate – ca în prezenta cauză, ci s-ar fi acordat o singură licenţă pentru „transport şi dispecerizare".
Curtea apreciază că suma pretinsă prin acţiunea cu titlu de tarif de dispecerizare nu este stabilită, în mod subiectiv de către recurentă ci ea este datorată în mod legal în raport de dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) alin. c) d din Legea gazelor prin care s-au reglementat, în mod distinct cele două activităţii interdependente, dar autonome – transport şi dispecerizare şi tarifele corespunzătoare separate pentru cele două categorii de activităţii, desfăşurate în baza unor licenţe diferite, cu perioade de valabilitate diferite.
Plecând de la această premisă stabilită de Curte, prin prima motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin reaprecierea probelor, în sensul că intimata datorează, în prezenta cauză şi tariful de dispecerizare, Curtea apreciază că în speţă creanţa reprezentând tariful de dispecerizare este certă, lichidă şi exigibilă în favoarea recurentei. În condiţiile în care intimata a achitat numai tariful pentru transportul gazelor naturale şi nu a achitat tariful pentru activitatea desfăşurată în baza licenţei de dispecerizare.
Faţă de faptul că intimata-pârâtă nu a contestat, la fond sau în recurs cuantumul sumei totale solicitată de 6.696.373,73 lei compusă din debitul în valoare de 4.555.285,63 lei existent în contabilitatea recurentei la data de 31 decembrie 2008 reprezentând tarif de dispecerizare şi majorări de întârziere aferente de 2.141.088,10 lei Curtea va aprecia ca legal datorată întreaga sumă pretinsă, prin admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. va admite recursul şi va modifica în parte sentinţa atacată în sensul că în baza art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 va admite acţiunea reclamantei astfel cum a fost formulată.
Va obliga pârâta S.N.T.G.N. T.G. SA la plata către reclamantă a sumei totale de 6.696.373,73 lei din care debitul principal – tarif aferent licenţei de dispecerizare în cuantum, de 4.555.285,63 lei şi penalităţi în cuantum de 2.141.088,10 lei sumă actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva sentinţei civile nr. 4281 din 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea reclamantei astfel cum a fost formulată.
Obligă pârâta S.N.T.G.N. T.G. SA la plata către reclamantă a sumei totale de 6.696.373,73 lei din care debitul principal – tarif aferent licenţei de dispecerizare în cuantum, de 4.555.285,63 lei şi penalităţi în cuantum de 2.141.088,10 lei sumă actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3303/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3305/2010. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
