ICCJ. Decizia nr. 3393/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3393/2010
Dosar nr. 956/2/2009
Şedinţa publică de la 25 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 3077 din 6 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta C.A. în contradictoriu cu pârâta Comisa Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a anulat parţial Decizia nr. 32987 din 14 octombrie 2008, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor şi a obligat pârâta să procedeze la emiterea unei noi decizii care să cuprindă valoarea reactualizată a despăgubirilor recunoscute prin sentinţa civilă nr. 1422 din 14 februarie 2004 a Tribunalului Călăraşi, irevocabilă, în sumă de 9.515, 71 RON, la data emiterii efective.
Considerentele reţinute de curtea de apel în motivarea soluţiei sale:
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că, prin Decizia nr. 32987 din 14 octombrie 2008 emisă de Comisia Centrală a Despăgubirilor în temeiul art. 1 alin. (1), art. 13 alin. (1) şi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a emis titlu de despăgubire în favoarea reclamantei pentru suma de 9.551,57 RON, reprezentând valoarea despăgubirilor consemnate în cuprinsul sentinţei civile nr. 1422 din 14 decembrie 2004, a Tribunalului Călăraşi, definitivă şi irevocabilă.
La data de 29 decembrie 2008, reclamanta a formulat plângere prealabilă solicitând pârâtei emiterea unei decizii prin care să stabilească valoarea actualizată a despăgubirilor, aşa cum au fost acestea stabilite, având în vedere faptul că valoarea din 2004 a suferit o modificare în timp, determinată de devalorizarea monedei naţionale.
Instanţa a constatat temeinicia cererii reclamantei, având în vedere faptul că suma de 9.551,57 lei, stabilită în 2004 de către instanţă ca reprezentând valoarea despăgubirilor urmare a raportului de expertiză de evaluare a suprafeţei de teren de 248 teren intravilan, nu mai avea aceeaşi valoare la data de 14 octombrie 2008, când a fost emis titlul de despăgubire, din pricina inflaţiei.
Or, reclamanta este îndreptăţită, atâta timp cât s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă că are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, la suma stabilită prin hotărâre, respectiv să primească aceeaşi valoare economică a compensaţiilor stabilite, astfel cum a fost aceasta determinată, iar nu diminuată ca urmare a procesului inflaţionist, la data încasării sumei.
A arătat instanţa, că interpretarea dată dispoziţiilor art. 16 din Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005, prin Decizia 52 din 04 iunie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că în situaţia în care există hotărâri definitive şi irevocabile prin care instanţele judecătoreşti au constatat dreptul notificatorilor la acordarea de despăgubiri şi prin care a fost stabilită întinderea drepturilor, modul în care se va calcula cuantumul despăgubirilor sau a fost stabilit în mod direct cuantumul acestora, presupune că nu se mai aplică etapele prevăzute de art. 16 alin. (1) şi (2) din Capitolul V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că nu se mai procedează la analiza dosarelor de evaluare, prin verificarea legalităţii deciziei de restituire prin echivalent, întrucât s-ar aduce atingere principiului puterii de lucru judecat, nemaiputându-se pune în discuţie valoarea despăgubirilor stabilită prin hotărâre judecătorească.
Prin urmare, a concluzionat instanţa, pârâta avea obligaţia să emită titlu de despăgubire la valoarea stabilită prin hotărâre judecătorească, iar în raport cu principiul de drept civil, al reparării integrale a prejudiciului, avea obligaţia să procedeze la actualizarea acelei sume cu rata inflaţiei la data emiterii titlului de despăgubire.
2. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilo.
Împotriva hotărârii primei instanţe a formulat recurs în termen legal pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta reia integral în cuprinsul cererii de recurs apărările formulate la judecata în fond a cauzei, referitoare la atribuţiile sale şi la etapele procedurii administrative reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fără a-şi structura criticile la adresa sentinţei.
Sintetizând aspectele prezentate de recurentă, Înalta Curte reţine că hotărârea atacată este criticată prin prisma greşitei interpretări a Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, şi a ignorării considerentelor Deciziei nr. 431 din 26 martie 2009 a Curţii Constituţionale.
Recurenta consideră că dispoziţiile legale în vigoare, ce reglementează modalităţile de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu prevăd posibilitatea actualizării cuantumului despăgubirilor iar în cazul concret analizat, prin hotărâre judecătorească nu s-a prevăzut posibilitatea unei astfel de actualizări cu indicele de inflaţie.
Referitor la prevederile art. 16 alin. (8) şi (9) din Titlul VII al legii, invocate în motivarea sentinţei, recurenta afirmă că nu au legătură cu speţa de faţă întrucât privesc o altă situaţie: a persoanelor care beneficiază de măsuri reparatorii în temeiul art. 31 din Legea nr. 10/2001.
3. Apărările formulate de C.A.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 21 iunie 2010, intimata C.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a arătat că aplicarea indicelui de inflaţie nu conduce la o nouă reevaluare a imobilului pentru care s-au acordat despăgubiri în echivalent printr-o sentinţă civilă definitivă şi irevocabilă, ci prin aceasta se respectă principiul acordării unei drepte şi integrale despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării sale de dreptul de proprietate asupra imobilului.
Ca urmare, intimata susţine că nu se poate pune problema deschiderii unei noi căi de atac, neprevăzute de legiuitor.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărării cuprinse în întâmpinare, dar şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă a supus controlului de legalitate, exercitat de instanţa de contencios administrativ potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Decizia nr. 3298 din 14 octombrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând anularea ei parţială, în privinţa cuantumului despăgubirilor.
În speţă, după cum rezultă din considerentele sentinţei atacate, prezentate la pct. I.1 din decizie, problema de drept supusă dezlegării vizează posibilitatea actualizării despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească la nivelul anului 2004, în raport cu rata inflaţiei, aplicabilă la data plăţii efective a acestora.
Înalta Curte constată, din recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, că aceasta exclude de plano posibilitatea oricărei actualizări, considerând că, în realitate, pe această cale se încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti prin care s-au stabilit despăgubirile şi, implicit, principiul securităţii juridice.
O astfel de abordare este lipsită de consistenţă, bazându-se pe o interpretare superficială a considerentelor Deciziei nr. LII (52) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, şi ale Deciziei nr. 431 din 26 martie 2009 a Curţii Constituţionale.
De asemenea, sunt ignorate principii fundamentale ale dreptului, cum ar fi principiul reparării integrale a prejudiciului care îşi găseşte o reflectare clară chiar în actul normativ aplicabil speţei: Legea nr. 247/2005, în art. 4 din Titlul VII, dar şi în numeroase alte dispoziţii legale de drept substanţial ori procedural care consacră posibilitatea actualizării.
Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că actualizarea despăgubirilor nu înseamnă „stabilirea din nou” a acestora, ci este o măsură cu caracter compensatoriu, menită să asigure aceeaşi valoare, reală, a despăgubirilor.
Prin urmare, aplicând rata inflaţiei la valoarea despăgubirilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 1422 din 14 februarie 2004 a Tribunalului Călăraşi, irevocabilă, în cuantum de 95.515.712 lei (ROL) → 9.551,57 lei (RON), judecătorul nu înfrânge puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti, ci, dimpotrivă, stabileşte în mod judicios valoarea despăgubirilor având în vedere că perioada mare de timp scursă de la momentul cuantificării lor, prin efectul inflaţiei, a afectat conţinutul real al despăgubirilor.
A accepta soluţia preconizată de recurentă înseamnă a accepta plata unor despăgubiri simbolice, rupte total de contextul avut în vedere de judecător la momentul fixării lor.
Raportarea pe care o realizează recurenta la Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, şi la Decizia nr. 431 din 26 martie 2009 a Curţii Constituţionale este ineficientă.
Astfel, prin Decizia pronunţată în recursul în interesul legii s-a stabilit că:
„Prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, contestate în termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3392/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3397/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
