ICCJ. Decizia nr. 34/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 34/2010
Dosar nr. 171/44/200.
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta Direcţia Administraţiei Pieţelor şi Târgurilor Brăila a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea art. 6.1 alin. (2) din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În motivarea acţiunii reclamanta a susţinut că textul criticat încalcă atât norme constituţionale cât şi legi speciale. In principal, reclamanta a susţinut că în modalitatea reglementată de text este încălcat principiul general al inalienabilităţii bunurilor care fac parte din domeniul public, care nu pot fi în nici un fel înstrăinate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 6 din 20 ianuarie 2009 Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că normele referitoare la restituirea bunurilor ce formează obiectul Legii nr. 10/2001 au un caracter special şi derogatoriu. De asemenea, normele care reglementează apartenenţa bunurilor la domeniul public sau privat al statului, prevăzute de Legea nr. 213/1998 au un caracter general faţă de normele care formează obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 care au un caracter special, contradicţia dintre ele fiind rezolvată de principiul „specialia generalibus derogant".
Instanţa de fond a mai apreciat că pretinsele încălcări ale Constituţiei României, în sensul că domeniul reglementat de legile restituirii proprietăţilor preluate abuziv în timpul regimului comunist, au un caracter derogator de la prevederile constituţionale invocate.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta Direcţia Administraţiei Pieţelor şi Târgurilor a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând următoarele motive:
- în mod eronat a reţinut instanţa de fond că dispoziţiile pct. 6.1 alin. (2) din Cap 2 Anexa nr. 1 din HG nr. 250/2007 sunt legale, având caracter special şi derogatoriu de la prevederile Legii nr. 213/1998, deoarece printr-o hotărâre de guvern nu se poate modifica o lege organică, adică un act normativ cu forţă juridică superioară;
- în mod nelegal s-a reţinut că dispoziţiile normative atacate au un caracter special şi derogatoriu de la însăşi Constituţia României, fiind consacrat, inclusiv prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 principiul potrivit căruia „Actele normative se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată […].
- în mod eronat s-a reţinut că Direcţia Administraţiei Pieţelor şi Târgurilor Brăila nu a făcut dovada dreptului proteguit de lege şi vătămat prin actul administrativ atacat, acest drept fiind cel al proprietăţii publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. Acest drept a fost vătămat prin dispoziţia de restituire în natură a unei suprafeţe de teren aparţinând domeniului public (dispoziţia nr. 16343 din 13 aprilie 2004 emisă de Primarul Municipiului Brăila) care, totodată, a vătămat dreptul de administrare al D.A.P.T. Brăila.
În drept recurenta a reiterat dispoziţiile legale invocate în acţiunea introductivă, în faţa primei instanţe.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs arătate, care se încadrează, în drept din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin art. 6.1 alin. (2) din Cap. 2 la al HG nr. 250/2007 se prevede că "In cursul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor nu prezintă relevanţă afectaţiunea juridică actuală a imobilelor solicitate, fiind fără relevanţă juridică calificările Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sau alte acte normative subsidiare acesteia. Pentru aceste considerente, deţinătorul imobilului care, la data soluţionării notificării, este calificat ca fiind bun proprietate publică are competenţa de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare".
În mod corect instanţa a reţinut, în motivarea sentinţei, principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor. Astfel, cazul restituirii pe cale administrativă a unor imobile aflate în domeniul public, a fost avut în vedere de legiuitor odată cu modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005. Prin aceste modificări a fost eliminată exceptarea de la restituirea în natură a unor imobile afectate de activităţi de interes public, instituindu-se ca principiu de bază prevalenta restituirii în natură a imobilelor către persoanele îndreptăţite. Acest principiu decurge din prevederile art. 1 alin. (7), art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, regăsindu-se şi la pct. 1 lit. a) Cap. I din Normele metodologice.
De asemenea, precizarea făcută la art. 52 din Legea nr. 10/2001, republicată, este de natură să înlăture de la aplicare orice acte normative contrare legii, care fie indisponibilizează astfel de bunuri de la restituire, fie se suprapun cu domeniul de aplicare a acesteia. Totodată, potrivit pct. l lit. f) teza a II a Cap. I din Normele metodologice "Măsurile reparatorii prevăzute de lege prevalează asupra altor proceduri care tind să înlăture de la restituirea în natura bunuri care fac obiectul acesteia", iar potrivit tezei finale din acelaşi articol "indisponibilizările generate de calificarea regimului de proprietate prin actele subsidiare emise in temeiul Legii nr. 213/1998 (...) nu prezintă relevanţă în cursul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor".
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, au caracter special în raport cu alte acte normative anterioare şi, în măsura în care acestea conţin dispoziţii contrare, prevederile legii speciale de reparaţie se aplică cu prioritate, aspect reţinut, în mod corect, de instanţa de fond. Normele care reglementează apartenenţa bunurilor la domeniul public sau la domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, prevăzute de Legea nr. 213/1998, au caracter general, în timp ce normele referitoare la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv conţinute de Legea nr. 10/2001, republicată, au evident caracter special, derogatoriu. In considerarea principiului "specialia generalibus derogant" dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică cu prioritate.
Pe de altă parte, art. 21 din Legea nr. 10/2001 stabileşte care sunt entităţile ce au competenţa şi obligaţia legală de a soluţiona (prin decizie/dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare) notificările având ca obiect imobilele preluate abuziv: regii autonome, societăţi sau companii naţionale (...) sau orice altă persoană juridică de drept public. Astfel, deţinătorul imobilului care, la data soluţionării notificării, este calificat ca fiind bun proprietate publică, este cel care are competenţa de a dispune restituirea bunului în natură.
Potrivit art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor deţinute de unităţile administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptăţită se face prin dispoziţia motivată a primarilor, a primarului general al municipiului Bucureşti sau a preşedintelui consiliului judeţean, după caz, dispoziţii ce se regăsesc şi la pct. 21.5 Cap. II din Normele metodologice.
Aşa cum reiese din actele aflate la dosarul cauzei, primarul municipiului Brăila, în soluţionarea notificării depuse de persoanele îndreptăţite, a dispus restituirea în natură a unui imobil prin Dispoziţia nr. 16343 din 13 aprilie 2007.
În acest context nu pot fi reţinute susţinerile recurentei-reclamante în sensul că prin dispoziţiile contestate se aduce atingere dreptului de proprietate publică şi interesului legitim public. întrucât se face referire la un bun aparţinând domeniului public al municipiului Brăila. Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, iar în justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean.
In considerarea caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin emiterea unei decizii/dispoziţii de restituire în natură nu se înstrăinează imobilul în cauză (domeniul public fiind alienabil, imprescriptibil şi insesizabil) ci se realizează o repunere în situaţia anterioară preluării abuzive în spiritul Legii nr. 10/2001.
Pentru considerentele menţionate Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, iar în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Administraţiei Pieţelor şi Târgurilor Brăila împotriva sentinţei civile nr. 6 din 20 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3399/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3400/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
