ICCJ. Decizia nr. 3399/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3399/2010
Dosar nr. 6945/2/200.
Şedinţa publică din 25 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3302 din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii V.V.O., P.L.V., ş.a. toţi reprezentaţi de S.N.S. din C.N.A.S.. în contradictoriu cu pârâta C.N.A.S., având ca obiect acordarea drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, ambele în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 01 ianuarie 2004 şi până la data pronunţării hotărârii, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea la plata dobânzii legale, conform OG nr. 9/2000, până la data plăţii efective.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, faptul că deşi dreptul la suplimentul postului şi suplimentul gradului au fost recunoscute de lege. totuşi, nu a fost stabilit şi cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziţii în acest sens şi nu au fost adoptate acte administrative care să stabilească cuantumul celor două sporuri, instanţa de fond a constatat că obligaţia nu este determinată, iar dispoziţia în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr. 188/1999 cu modificările la zi se stabileşte în raport de treapta de salarizare nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului.
În condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului şi a suplimentului treptei de salarizare, acordarea acestor drepturi ar presupune pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de ani imposibil de calculat, iar pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanţă în raport cu diverse criterii, ar reprezenta o nesocotire a deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008, şi o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs S.N.S. din C.N.A.S. şi din C.A.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut în esenţă, faptul că drepturile solicitate au fost prevăzute de legiuitor prin modificarea adusă Legii nr. 188/1999, prin Legea nr. 161/2003 privind combaterea corupţiei, ca o măsură de eliminare a motivaţiei tentaţiei materiale pentru funcţionarii publici, şi că deşi suspendarea acordării acestor drepturi, operată prin reglementări succesive, a încetat cu data de 1 ianuarie 2007, C.N.A.S. a refuzat să pună în plată cele două drepturi salariale, şi aceasta nu doar pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2006, ci şi pentru viitor, fără a justifica în vreun fel acest refuz.
Or, a susţinut recurentul, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui. atâta timp cât nicio normă legală nu a dispus această înlăturare, acceptarea unei ipoteze contrare echivalând practic cu o încălcare a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, care reglementează cazurile în care exerciţiul unor drepturi poate fi restrâns, tară însă a se putea aduce atingere şi existenţei acestor drepturi.
S-a mai susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţia României privind garantarea dreptului la muncă, încălcarea principiilor ce guvernează relaţiile dintre funcţionarii publici şi autorităţile publice angajatoare, astfel cum au fost acestea consacrate prin dispoziţiile Legii nr. 188/1999, republicată (respectiv principiul bunei-credinţe, al consensualităţii şi reciprocităţii drepturilor şi obligaţiilor corelative, inclusiv cele pecuniare căzute în sarcina fiecărei părţi, cu îndeplinirea şi realizarea obligaţiilor şi răspunderilor ce decurg din fişa postului cu atribuţii de serviciu, dar şi cu plata integrală a muncii prestate, având în vedere complexitatea, importanţa şi finalitatea muncii) precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 38 C. muncii potrivit cărora drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări.
Ca o concluzie a tuturor argumentelor expuse în susţinerea cererii sale de recurs, recurentul a arătat că respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate de Parlament, în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricăror tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.
Pârâta C.N.A.S., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31.
- (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale. in condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Insă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr.188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare în perioada pentru care se solicită plata drepturilor nu a fost reglementat nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teza recurentului şi a obliga pârâta să-i acorde suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, fiecare în procent de 25% din salariul de bază. ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin .(3) teza finală C. proc. civ. Curtea are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M.Of., Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
De aceea, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate şi argumentele recurentului - susţinute oral prin concluziile puse în faţa instanţei de recurs de apărătorul ales al acestuia - privitoare la discriminarea care s-ar naşte în raport cu cei care, în cauze similare, au avut câştig de cauză.
Este neîndoielnic faptul că, în sistemul românesc de drept jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, astfel încât, faptul că în cauze similare au fost pronunţate soluţii diferite faţă de cea pronunţată prin sentinţa atacată în cauza de faţă, nu constituie, în sine, un motiv de nelegalitate a acestei sentinţe, care să poată întemeia recursul declarat. Mai mult, soluţia exprimată de instanţa de fond în problema juridică dedusă judecăţii în cauza de faţă. vine într-o perfectă concordanţă cu jurisprudenţa constantă şi unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie, şi cu cele stabilite de această instanţă, în soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, anterior menţionată.
De altfel, în cauza Beian contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reamintit că divergentele de jurisprudenţa sunt inerente oricărui sistem de drept, totuşi, Instanţei Supreme îi revine rolul de a regla aceste contradicţii. Având în vedere aşadar, faptul că, aşa cum am arătat deja, jurisprudenţa Instanţei Supreme în problema dedusă judecăţii în prezenta cauză este constantă şi unitară, susţinerile recurentului nu pot fi primite, motiv pentru care vor fi respinse ca nefondate.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, constatând legalitatea şi temeinicia sentinţei instanţei de fond. în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.N.S. din C.N.A.S. şi din C.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 3302 din 15 octombrie 2009, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3397/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 34/2010. Contencios → |
|---|
