ICCJ. Decizia nr. 341/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 341/2010
Dosar nr. 8434/1/200.
Şedinţa publică din 26 ianuarie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 1496 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din data de 10 septembrie 2009 s-a respins cererea formulată de recurenta R.C., prin care a solicitat recunoaşterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu nota înregistrată sub nr. 1/17099/20314/19323/ 10956/15070/15311/ 1154/2009, Direcţia resurse umane şi organizare a înaintat Plenului Consiliului Superior al Magistraturii solicitarea reclamantei R.C., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În cererea adresată Consiliului Superior al Magistraturii doamna R.C. a arătat, în esenţă, că în raport cu deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în privinţa procurorilor ce funcţionează în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a creat o stare de inechitate, de discriminare (în accepţiunea OG nr. 137/2000 şi a art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului), faţă de ceilalţi procurori, astfel că se impune a i se recunoaşte şi ei gradul profesional de procuror, corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având o vechime în magistratură de peste 19 ani.
Prin Hotărârea nr. 1496 din 10 septembrie 2009 Consiliul Superior al Magistraturii a respins cererea reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs petenta R.C., care a solicitat anularea acesteia şi obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască gradul profesional de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea recursului, petenta R.C. a arătat, în esenţă, următoarele:
Intimatul a respins cererea de recunoaştere a gradului profesional solicitat invocând prevederile OUG nr. 56/2009, însă din conţinutul textelor legale invocate [art. 75 alin. (11) şi art. 87 alin. (91) din Legea nr. 304/2004, introduse prin OUG nr. 56/2009] rezultă că situaţiile la care se referă acestea vizează cazurile procurorilor care se întorc la parchetele de unde au fost iniţial numiţi în funcţii de procurori în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (D.I.I.C.O.T.) şi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (D.N.A.), pentru aceste categorii gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind deja dobândit, or, cererea adresată Consiliului Superior al Magistraturii nu s-a întemeiat pe preexistenţa unei nevoi în D.I.I.C.O.T. sau D.N.A., aşadar refuzul intimatului este nemotivat şi, deci, nefondat.
Prin Hotărârea nr. 1496 din 10 septembrie 2009 intimatul a nesocotit prevederile OG nr. 137/2000, ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, precum şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană, în acest fel fiind discriminată în raport cu procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Recursul este nefondat.
Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că intimatul nu şi-a fundamentat soluţia de respingere a cererii reclamantei pe prevederi legale ce nu sunt incidente în cazul său. În realitate, intimatul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 75 alin. (11) şi la cele ale art. 87 alin. (91) din Legea nr. 304/2004, introduse prin OUG nr. 56/2009, aplicabile într-adevăr procurorilor care au activat în cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. , numai pentru că însăşi reclamanta a solicitat recunoaşterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe temeiul discriminării în raport de procurorii aflaţi în situaţiile descrise de textele legale precitate. De fapt, observă Înalta Curte, intimatul a respins cererea petentei pentru că acesta îşi desfăşoară activitatea ca procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi nu a susţinut nici un examen sau concurs de promovare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În acelaşi timp, Înalta Curte nu poate primi nici critica în legătură cu producerea unei pretinse discriminări în raport de procurorii din cadrul structurilor specializate D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
În acest sens, Înalta Curte reţine că procedura de numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. este una specială, derogatorie de la procedura de drept comun, stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
Procedura specială instituită în această modalitate se înscrie în cadrul regulilor pe care legiuitorul este în drept să le prevadă pentru promovarea magistraţilor în anumite funcţii, asigurând, totodată, şi egalitatea de tratament a celor două categorii, respectiv, judecători şi procurori.
De altfel, prin hotărârile judecătoreşti aflate în discuţie s-a stabilit faptul că procurorii numiţi la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. – structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile unei legislaţii speciale, au dobândit dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia parchetelor.
Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
În plus, Protocolul nr.12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).
Mai precis, în opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului „a distinge nu înseamnă a discrimina", iar diferenţa de tratament devine discriminare atunci când autorităţile naţionale introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte nu poate reţine o discriminare a recurentei în raport cu procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Un argument în acest sens îl constituie şi faptul că instanţa constituţională a precizat, în acord cu jurisprudenţa europeană, că principiul egalităţii presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice .
De asemenea, în Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, Curtea Constituţională a menţionat faptul că dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând în acest fel principiul separaţiei puterilor, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care prevede că Parlamentul este unica putere legiuitoare a ţării.
Aşadar, nici din acest considerent, Înalta Curte nu ar putea să oblige Consiliul Superior al Magistraturii să recunoască recurentei gradul profesional de procurorla Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin aplicarea unor prevederi legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept, respectiv procurorii de la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.C. împotriva Hotărârii nr. 1496 din 10 septembrie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 327/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 344/2010. Contencios → |
|---|
