ICCJ. Decizia nr. 3662/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3662/2010
Dosar nr. 10107/1/200.
Şedinţa publică din 16 septembrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamantul F.I. a cerut în contradictoriu cu Preşedenţia României şi Patriarhia Biserici Ortodoxe, obligarea pârâţilor să elibereze documentul care să-i permită prestarea serviciului de Rege al României, precum şi eliberarea documentului care să-i permită să presteze serviciul de şef al Bisericii Ortodoxe Române, prin cumularea ambelor funcţii.
Prin Decizia nr. 5899 din 17 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de F.I., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte, având în vedere prevederile art. l alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea 554/2004, a reţinut că instanţa de contencios administrativ competentă să soluţioneze, în primă instanţă, o acţiune în contencios administrativ, este desemnată prin dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, aceasta fiind tribunalul administrativ-fiscal, în cazul litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi a celor care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei, respectiv secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel, în situaţia litigiilor privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi a celor care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei.
De asemenea, s-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este competentă material să soluţioneze, în primă instanţă, o acţiune în contencios administrativ, această structură organizatorică a instanţei supreme având atribuţia de a judeca, potrivit dispoziţiilor art. 21 şi art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Împotriva acestei decizii, F.I. a formulat contestaţie în anulare, criticând Decizia pentru netemeinicie şi nelegalitate, în temeiul art. 318, pct. 1 C. proc. civ.
Contestatorul susţine, în esenţă, că Decizia atacată este parţial netemeinică şi nelegală, solicitând desfiinţarea deciziei, având în vedere că, în opinia sa, din conţinutul decizie atacate, „nu rezultă aspectul prin care prima instanţă să se fi pronunţat asupra netemeiniciei şi nelegalităţii cererii de chemare în judecată".
Mai arată contestatorul că obiectul cererii sale nu este de natură fiscală, solicitarea sa referindu-se la prestarea serviciului de rege al României şi Şef al Bisericii Ortodoxe Române, astfel că instanţa avea posibilitatea să-şi decline competenţa în favoarea altei instanţe
Examinând cauza şi Decizia atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
In conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului".
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv.
In orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În cauză, Decizia atacată nu este pronunţată în faza procesuală a recursului, contestatorul introducând cererea pentru judecarea ei pe fond, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de cele ce preced, instanţa apreciază că, prezenta contestaţie în anulare nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale sus citate.
In consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de F.I. , împotriva deciziei nr. 5899 din 17 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 344/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 367/2010. Contencios → |
|---|
