ICCJ. Decizia nr. 3444/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3444/2010
Dosar nr. 110/2/2008
Şedinţa publică din 28 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3210 din 13 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta SC D. SA, a constatat nelegalitatea dispoziţiilor art. 6 şi art. 7 din Regulamentul privind stabilirea şi perceperea tarifelor pentru procedurile şi serviciile prevăzute de Legea nr. 21/1996 şi dispoziţiilor art. 133, art. 134 şi art. 189 din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice, a luat act de renunţarea reclamantei la judecată cu privire la excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 135, art. 136, art. 137 alin. (1), (3), (4) din cel de-al doilea Regulament, a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei şi a anulat Decizia nr. 49 din 16 noiembrie 2007 a Consiliului Concurenţei şi procesul verbal AG 1265 din 16 noiembrie 2007 ce a stat la baza emiterii deciziei, exonerând reclamanta de plata amenzii în cuantum de 151.557,956 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC D. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei nr. 49 din 16 noiembrie 2007 emisă de pârât şi exonerarea sa de la plata amenzii ce i-a fost aplicată prin această decizie.
Instanţa de fond a mai reţinut că reclamanta, prin completarea adusă la acţiunea formulată, a invocat excepţia nelegalităţii dispoziţiilor art. 6, art. 7 din Regulamentul din 26 martie 2004 pentru stabilirea şi perceperea tarifelor pentru procedurile şi serviciile prevăzute de Legea 21/1996 şi a dispoziţiilor art. 133, art. 134, art. 135, art. 136, art. 137 alin. (1) şi (2), art. 189 din Regulamentul din 29 martie 2004 privind autorizarea concentrărilor economice, solicitând şi anularea procesului verbal nr. AG 1265 din 16 noiembrie 2007 ce a stat la baza Deciziei 49/2007.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că reclamanta a formulat la termenul din 14 octombrie 2008 cerere precizatoare prin care a arătat că invocă nelegalitatea dispoziţiile art. 6, art. 7 din Regulamentul din 26 martie 2004 şi a dispoziţiilor art. 133, art. 134, art. 189 din Regulamentul din 29 martie 2004, solicitând totodată să se ia act de renunţarea la judecată cu privire la capătul de cerere ce vizează nelegalitatea dispoziţiilor art. 135, art. 136, art. 137 alin. (1), (3), (4) din Regulamentul din 29 martie 2004.
Instanţa investită cu soluţionarea fondului a reţinut că, printr-o nouă cerere precizatoare formulată la termenul din 05 noiembrie 2009, reclamanta a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea 21/1996 în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 20, art. 148, art. 21, art. 24, art. 52, art. 53, art. 126 alin. (1) din Constituţia României.
Prin Decizia nr. 1037 din 09 iulie 2009, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de SC D. SA şi a constatat că prevederile art. 28 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 sunt neconstituţionale.
În consecinţă, cu privire la dispoziţiile articolelor supuse controlului de legalitate pe calea excepţiei de nelegalitate invocată de reclamantă, prima instanţa a apreciat că aceste prevederi încalcă atât principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative cât şi principiul liberului acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din CEDO, prin introducerea unor condiţii suplimentare faţa de prevederile legii şi prin impunerea unui formalism excesiv, respectiv, condiţionarea înregistrării notificării de plata tarifului nou introdus şi obligativitatea transmiterii notificării în 3 exemplare în original.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că interzicerea transmiterii notificării prin fax reprezintă o condiţie restrictivă faţă de cele impuse instituţiei, respectiv Consiliului Concurenţei, care potrivit art. 188 din Regulamentul din 29 martie 2004, poate folosi transmisia prin fax.
Stabilind nelegalitatea prevederilor din cele două Regulamente ale Consiliului Concurenţei, instanţa a apreciat că reclamanta a îndeplinit cerinţa impusă de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, depunând notificarea în termen de 30 de zile de la achiziţionarea pachetului majoritar de acţiuni emise de SC C. SA Braşov.
În considerarea faptului că documentul transmis către Consiliul Concurenţei conţinea majoritatea informaţiilor relevante referitoare la această operaţiune şi că acestea pot fi completate ulterior, apreciind şi că este de un formalism excesiv condiţionarea înregistrării valabile a notificării în contextul art. 188 al Regulamentului de aprobare a concentrărilor economice, instanţa a apreciat că nu este vorba de o omisiune a notificării concentrării economice şi a făcut aplicaţia art. 1-18 din Legea nr. 554/2004 anulând actele contestate de societatea reclamantă.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Consiliul Concurenţei.
Prin cererea de recurs, au fost aduse critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., aceste critici vizând atât soluţia dată excepţiei de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă S.C. D. S.A. cât şi cea dată fondului acţiunii în anulare formulată de aceasta.
Astfel, referitor la excepţia de nelegalitate, au fost punctate următoarele:
- În considerarea legăturii directe între prevederile art. 6 şi art. 7 din Regulamentul privind stabilirea şi perceperea tarifelor pentru procedurile şi serviciile prevăzute de Legea Concurenţei nr. 21/1996 şi regulamentele emise în aplicarea acesteia şi pct. 134 din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice, recurentul a subliniat că instanţa de fond a reţinut, în mod greşit că a fost încălcat principiul ierarhiei actelor normative, fără a observa că prevederile a căror legalitate este contestată reprezintă o prerogativă acordată de legiuitor Consiliului Concurenţei, prin art. 27 alin. (1) şi (2) lit. f) din Legea nr. 21/1996 republicată, anume aceea de a adopta reglementări privind tarifele care trebuie plătite de agenţii economici în cadrul procedurilor derulate în faţa autorităţii de concurenţă. Aşadar este apreciată ca greşită concluzia primei instanţe că prin cele două articole din Regulamentul amintit mai sus se introduce în plus un tarif.
Condiţionarea valabilităţii înregistrării notificării de ataşarea dovezii de plată a tarifului este absolut necesară, de asemenea din perspectiva art. 27 alin. (1) şi (2) lit. f) din Legea concurenţei, numai după îndeplinirea acestei condiţii de formă, procedurală, Consiliul Concurenţei putând analiza pe fond informaţiile furnizate şi, în fond, concentrarea economică; neîndeplinirea acestei condiţii face distincţie între „notificare" şi cerere/petiţie adresate autorităţii de concurenţă şi de aceea precizarea judecătorului de fond că dispoziţiile în discuţie încalcă şi principiul constituţional al liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se justifică.
- Eroarea de interpretare a primei instanţe s-a extins şi asupra alin. (2) din art. 6 din Regulamentul publicat în M.Of. Partea I, nr. 288 din 1 aprilie 2004, text care nu îndeplineşte cerinţele legăturii cu examinarea legalităţii Deciziei nr. 49/2007, căci conform acestui text „Accesul la documentaţie se acordă după plata tarifului la casierie. Eliberarea de copii sau extrase după documentaţie se face după plata tarifului la casieria Consiliului Concurenţei".
- Din perspectiva Legii nr. 21/1996 şi a Legii nr. 24/2000 apare ca nefundamentată juridic şi concluzia că prevederile art. 133 şi art. 189 din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice exced dispoziţiilor legale prevăzute de Legea nr. 21/1996, impun un formalism excesiv şi condiţii mai restrictive decât cele impuse autorităţii care poate folosi transmisia prin telefax conform art. 188 din acelaşi Regulament.
Pentru aceleaşi raţiuni legate de raportul legislaţie primară – legislaţie secundară, recurentul a subliniat că nu sunt impuse condiţii noi faţă de cele prevăzute de lege, iar prin modul de reglementare a procedurii de notificare (în concret instituirea unui formular de notificare şi depunerea documentelor în original sau în copie certificată) s-a ţinut seama de faptul că analiza compatibilităţii unei concentrări economice cu un mediu concurenţial normal este subsumată atât interesului privat dar în mod evident interesului public care poate fi satisfăcut doar prin instituirea şi a unei proceduri riguroase.
Obligaţia probării autenticităţii informaţiilor furnizate de agentul economic prin formularul de notificare reprezintă o garanţie pentru Consiliul Concurenţei, iar „pretinsele condiţii mai restrictive" nu pot fi reţinute câtă vreme actele administrative se bucură de prezumţia de legalitate inclusiv prin atestarea provenienţei respectivelor acte în contextul în care acestea sunt transmise pe căi recunoscute legal ( e-mail-ul oficial, respectiv securizat, fiind o garanţie că, corespondenţa s-a purtat chiar cu autoritatea de concurenţă).
- Asupra fondului pricinii, în opinia recurentului, în mod greşit s-a anulat actul administrativ individual ca o consecinţă imediată a constatării nelegalităţii prevederilor cuprinse în cele două Regulamente ale Consiliului Concurenţei.
De asemenea, greşit s-a acceptat asimilarea celor două adrese transmise de reclamantă (la 1 iunie şi respectiv 7 iunie 2007) unui formular de notificare, fiind ignorate dispoziţiile cuprinse în pct. 125-128 din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice, astfel că nu se poate analiza compatibilitatea concentrării economice cu un mediu concurenţial normal.
Instanţa a făcut o confuzie între noţiunea de notificare incompletă cu cea de încercare de notificare, nu a observat că documentaţia depusă de societatea reclamantă este sumară şi nu se constituie într-o notificare realizată conform art. 15 din Legea concurenţei, şi nu în ultimul rând că notificarea operaţiunii de concentrare economică realizată de SC D. SA prin dobândirea controlului unic asupra SC C. SA a fost transmisă la 27 iulie 2007, cu o întârziere de 49 de zile, deşi actul prin care s-a dobândit controlul a fost semnat la 9 mai 2007.
Prin întâmpinare, intimata SC D. SA a reiterat apărările expuse şi în faţa instanţei de fond, atât în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate invocată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cât şi în privinţa fondului litigiului ce se referă la Decizia nr. 49/2009 pe care o consideră emisă de către Consiliul Concurenţei cu „exces de putere", solicitând menţinerea sentinţei recurate pe care o consideră temeinică şi legală.
Examinând cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine ca fiind întemeiate criticile recurentului care vizează excepţia de nelegalitate invocată de intimata-reclamată SC D. SA şi care se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- Asupra excepţiei de nelegalitate, Înalta Curte constată că:
Conform completării şi precizării din 14 octombrie 2008 a acţiunii formulate de reclamanta SC D. SA, aceasta a solicitat ca pe calea excepţiei reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ să se constate nelegalitatea următoarelor prevederi:
- art. 6 şi art. 7 din Regulamentul privind stabilirea şi perceperea tarifelor pentru procedurile şi serviciile prevăzute de Legea concurenţei nr. 21/1996 şi regulamentele emise în aplicarea acesteia, publicat în M.Of. nr. 288/2004;
- art. 133, art. 134 şi art. 139 din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice, publicat în M.Of. nr. 280/2004.
În evaluarea nelegalităţii acestor prevederi instanţa de fond s-a raportat la elementele ce au fost prezentate în sinteză în considerentele deciziei de faţă, punând accent pe încălcarea principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative şi a liberului acces la justiţie, pe introducerea prin respectivele norme din Regulamentul în discuţie a unor condiţii suplimentare, chiar restrictive în comparaţie cu cele impuse Consiliului Concurenţei şi pe un formalism excesiv impus de această autoritate.
Înalta Curte nu va împărtăşi abordarea instanţei fondului, apreciind-o eronată.
Procedura specială instituită prin art. 4 din Legea nr. 554/2004 dă instanţei de contencios administrativ competenţa de a examina concordanţa actului administrativ dedus judecăţii – în speţă articolele precizate mai sus din Regulamentele Consiliului Concurenţei publicate în M.Of. nr. 288/2004 şi nr. 280/2004 – cu actele normative cu forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora acesta a fost emis, în cauză, Legea concurenţei nr. 21/1996 republicată şi modificată -, tocmai în aplicarea principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Or, în pricina de faţă, nu s-a demonstrat că principiul amintit a fost nesocotit prin cele două Regulamente, Legea nr. 21/1996 reprezentând legislaţia cadru/primară, iar regulamentele/instrucţiunile (ş.a.) adoptate de autoritatea administrativă în domeniul concurenţei constituindu-se într-o legislaţie secundară absolut necesară în contextul complexităţii şi multitudinii de raporturi juridice care se pot naşte în acest domeniu.
În concret, prerogativa de a stabili prevederi de natura celor ce au fost contestate este fixată prin dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (2) lit. f) din Legea concurenţei republicată potrivit cărora: „Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, emite ordine, ia decizii şi formulează avize, face recomandări în aplicarea prevederilor prezentei legi [art. 27 alin. (1)]; „Consiliul Concurenţei adoptă regulamente, în special cele care privesc [art. 27 alin. (2)] tarifele pentru notificări [ … ]".- lit. f).
Concluziile legate de introducerea unor condiţii suplimentare, care ar adăuga la lege în optica instanţei de fond, nu pot fi acceptate.
În concret, Regulamentul privind stabilirea şi perceperea tarifelor pentru procedurile şi serviciile prevăzute de Legea concurenţei nr. 21/1996 şi regulamentele emise în aplicarea acesteia (aprobat prin Ordinul nr. 61 din 26 martie 2004 al Preşedintelui Consiliului Concurenţei şi publicat în M.Of. partea I, nr. 288 din 1 aprilie 2004) stabileşte prin prevederile contestate că:
Art. 6- (1) Notificarea operatorilor de concentrare economică […] vor fi înregistrate numai după ce se prezintă dovada achitării tarifelor.
(2) Accesul la documentaţie se acordă după plata tarifului la casierie. Eliberarea de copii sau extrase după documentaţie se face după plata tarifului la casieria Consiliului Concurenţei.
Art. 7. Notificarea concentrărilor economice […] precum şi cererile la care nu sunt anexate dovezile de achitare a tarifelor, nu se consideră depuse la Consiliul Concurenţei".
Acest regulament specifică în art. 1 că „tarifele reprezintă contravaloarea unor servicii prestate de Consiliul Concurenţei pentru agenţii economici sau pentru persoanele fizice interesate".
În mod logic, faţă de obiectul acţiunii, critica referitoare la dezlegarea dată dispoziţiilor mai înainte citate a fost abordată de recurent şi prin referire la art. 134 din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice potrivit căruia „Odată cu înaintarea notificării, părţile vor face dovada plăţii tarifului de notificare".
Trebuie observat că alin. (2) din art. 6 al celui dintâi Regulament şi care priveşte o procedură distinctă de cea a notificării a fost în mod eronat analizat şi calificat ca nelegal, în cazul acesta nefiind îndeplinită condiţia cerută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anume că de examinarea legalităţii Deciziei nr. 49/2007 a Consiliului Concurenţei să depindă constatarea legalităţii/nelegalităţii dispoziţiilor din regulamentele incidente.
Revenind însă la substanţa problemei, anume aceea dacă stabilirea unor tarife prin textele citate este în concordanţă cu Legea nr. 21/1996, Înalta Curte a arătat că dispoziţiile art. 27 alin. (1) şi (2) lit. f) demonstrează că nu au suport susţinerile societăţii reclamante şi concluziile instanţei pe acest aspect.
Nu poate fi primită nici argumentarea judecătorului fondului prin trimitere la art. 32 din Legea nr. 21/1996, considerându-se astfel că prin art. 6 şi art. 7 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 61 din 26 martie 2004 şi prin art. 134 din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice se introduce un tarif în plus cu actualizarea periodică şi se condiţionează, în afara legii, valabilitatea înregistrării notificării de ataşarea dovezii de plată a tarifului, ceea ce excede dispoziţiilor legale în aplicarea cărora au fost emise.
Taxa de autorizare a concentrărilor economice stabilită prin art. 32 alin. (1) – (3) din Legea nr. 21/1996 se confundă în mod nepermis cu tariful pentru notificarea concentrărilor economice. Cel din urmă este instituit prin art. 27 alin. (2) lit. f) din Legea concurenţei, fără a se stabili un cuantum determinat, astfel că rolul determinării şi actualizării este îndeplinit prin regulamente, în acord cu legea cadru şi nu în afara ei.
Condiţionarea valabilităţii unei notificări de concentrare economică de completarea unui formular de notificare şi de prezentarea dovezii achitării tarifului legal prevăzut nu înseamnă nicidecum introducerea unor condiţii suplimentare, ci presupune îndeplinirea condiţiilor stabilite de legiuitor.
„Formalismul excesiv" apreciat de către intimata-reclamantă a fi exercitat de autoritatea de concurenţă şi însuşit ca raţionament de instanţa fondului în soluţia pronunţată constituie o critică pertinentă, deoarece este evidentă voinţa legiuitorului de a face distincţia cuvenită între o simplă adresă şi o notificare a unei operaţiuni de concentrare economică, cu atât mai mult cu cât rolul autorităţii de concurenţă este acela de a obţine informaţii complexe pentru a putea analiza compatibilitatea unei concentrări economice cu un mediu concurenţial normal, iar acesta analiză este subsumată prin lege atât interesului public cât şi celui privat.
Interesul public – concept de bază al activităţii autorităţii de concurenţă – nu poate fi îndeplinit/apărat decât prin instituirea unei proceduri viguroase, sens în care sunt şi normele cuprinse la pct. 133 şi 189 din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice (aprobat prin Ordinul nr. 63 din 29 martie 2004 şi publicat în M.Of. Partea I nr. 280 din 31 martie 2004), potrivit cărora:
Pct. 133: „Notificarea va fi înaintată Consiliului Concurenţei în 3 (trei) exemplare: 2 exemplare în scris şi unul în format electronic.
Documentele anexate la formular, vor fi prezentate în original şi/sau copii, copiile fiind certificate pentru conformitate, de către părţile care notifică".
Pct. 189: „Prevederile pct. 188 lit. a) şi b) se aplică şi pentru transmiterea , la Consiliul Concurenţei, a documentelor, de către părţile notificatoare, de către alte părţi implicate sau de către terţi, alt informaţii putând fi transmise şi prin căile menţionate la lit. c), d) sau e).
Pct. 188 din acelaşi Regulament priveşte căile pe care Consiliul Concurenţei transmite documente şi citaţii: a) personal, contra semnătură de primire (număr de înregistrare); b) scrisoare recomandată; c) telefax; d) telex; e) poştă electronică, cu confirmare de primire.
Prin dispoziţiile citate mai sus a căror nelegalitate a fost apreciată de prima instanţă se aplică principiile specifice dreptului public şi se instituie o procedură ad probationem la depunerea documentelor.
Depunerea documentelor anexate în original sau în copii certificate, pentru conformitate, este necesară pe de o parte pentru că informaţiile transmise prin intermediul notificării prezintă o importanţă deosebită, iar pe de altă parte pentru ca autoritatea în domeniu să aibă certitudinea veridicităţii acelor acte şi a provenienţei lor.
Procedura despre care s-a făcut vorbire nu implică, cum greşit s-a apreciat, „condiţii mai restrictive", iar pretinsele diferenţe în ce priveşte mijloacele de transmitere a documentelor se explică prin aceea că spre deosebire de actele administrative care se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate, actele depuse de părţile interesate trebuie să prezinte o garanţie în privinţa autenticităţii.
În tot acest context, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului – privind accesibilitatea şi previzibilitatea legii (Cauza Rotaru contra României) menţionarea ei în considerentele sentinţei deşi exactă, apare ca neconcludentă atâta vreme cât atât legislaţia primară (Legea nr. 21/1996 ) cât şi cea secundară (adoptată în anul 2004) în materia dedusă judecăţii sunt publicate în Monitorul Oficial al României.
Pentru toate cele arătate, excepţia de nelegalitate invocată de SC D. SA este neîntemeiată şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va respinge în consecinţă.
- Asupra fondului pricinii, Înalta Curte constată că dezlegarea dată litigiului ce vizează anularea Deciziei nr. 49 din 16 noiembrie 2007 a Consiliului Concurenţei şi a procesului verbal din aceeaşi dată, ce a stat la baza emiterii celui dintâi act administrativ, este cea care rezultă din perspectiva admiterii excepţiei de nelegalitate, prima instanţă neprocedând şi la analiza celorlalte apărări prin care reclamanta înţelege să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ în discuţie şi la analiza aspectelor evidenţiate de partea pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar.
Această abordare este, în condiţiile neprimirii excepţiei de nelegalitate, echivalentă cu o necercetare a fondului cauzei în accepţiunea art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
De aceea, Înalta Curte va face aplicaţia art. 312 alin. (3) ultima teză, şi va admite recursul cu următoarele consecinţe: respingerea excepţiei de nelegalitate şi casarea cu trimitere spre rejudecare a fondului cauzei aceleiaşi instanţe.
Casarea cu trimitere se impune şi pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie.
Instanţa de rejudecare va aprecia asupra incidenţei art. 1 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 după ce va proceda la examinarea elementelor de nelegalitate şi de nulitate a actului administrativ contestat invocate de reclamantă (conform completării acţiunii - filele 89-90 dosar fond) din perspectiva normelor legale incidente în materia dedusă judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 3210 din 13 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi:
Respinge excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 6 şi art. 7 din Regulamentul privind stabilirea şi perceperea tarifelor pentru procedurile şi serviciile prevăzute de Legea concurenţei nr. 21/1996 şi regulamentele emise în aplicarea acesteia şi a dispoziţiilor pct. 133, pct. 134 şi a pct. 189 din Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice, ca neîntemeiată.
Trimite spre rejudecare acţiunea având ca obiect anularea Deciziei nr. 49 din 14 noiembrie 2007 emisă de Consiliul Concurenţei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3430/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3450/2010. Contencios → |
|---|
