ICCJ. Decizia nr. 3532/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3532/2010
Dosar nr. 4396/2/2009
Şedinţa publică din 6 iulie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţ.
Reclamanta R.V.E. a chemat în judecată A.N.R.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:
- anularea actelor administrative emise de pârâtă sub nr. 186 din 6 aprilie 2009 şi nr. 16647 din 16 aprilie 2009;
- obligarea pârâtei la emiterea unui titlu de plată pentru despăgubiri în numerar pentru întreaga sumă ce i se cuvine ca despăgubire, respectiv a sumei de 871.000, Euro aşa cum aceasta a stabilit prin Decizia nr. 6349/FF din 17 decembrie 2008 şi, în subsidiar, să fie obligată pârâta să includă în titlul de plată actualizarea sumei de la data emiterii titlului până la data plăţii efective;
- obligarea pârâtei la plata prejudiciului moral suferit de reclamantă ca urmare a disconfortului creat de refuzul de acordare a despăgubirilor în numerar, prejudiciu evaluat la suma de 3000 Euro, echivalentul a 12.458 lei;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 1 aprilie 2009 a solicitat pârâtei acordarea de despăgubiri în numerar pentru întreaga sumă cuvenită drept despăgubire şi emiterea titlului de plată în acest sens, având în vedere că CEDO a condamnat în repetate rânduri Statul Român pentru nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea (ex. Cauza Radu împotriva României, nr. 13309/2003).
A mai arătat că pârâta i-a comunicat prin adresele contestate că în baza dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII modificat prin OUG nr. 81/2007, persoanele îndreptăţite a primi despăgubiri pot opta pentru despăgubiri în numerar până la contravaloarea a maximum 500.000 lei, iar sumele aferente, despăgubirilor de peste 500.000 lei vor fi convertite în acţiuni la Fondul Proprietatea, ce vor putea fi tranzacţionate, după listarea acestora la Bursa de Valori Mobiliare.
Aceste adrese, arată reclamanta, reprezintă un refuz nejustificat al pârâtei de a emite titlul de plată şi a plăti despăgubiri în numerar pentru întreaga sumă ce i se cuvine cu titlu de despăgubire.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii şi prematurităţii cererilor reclamantei.
2. Hotărârea Curţii de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4050 din 19 noiembrie 2009 a respins ca neîntemeiate excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prematurităţii invocate de pârâtă şi a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei R.V.E.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut cu privire la excepţiile invocate că acestea sunt neîntemeiate.
Astfel, acţiunea reclamantei privitoare la punctele 1 şi 3 ale acţiunii este admisibilă deoarece actele contestate (adresele de răspuns) sunt asimilate unor acte administrative şi urmează să fie verificate din punct de vedere a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Cât priveşte capătul de acţiune privind daunele morale solicitate s-a reţinut că acest capăt de cerere are caracter subsidiar şi este admisibil în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii, instanţa a reţinut că aceasta nu este incidentă în cauză, acţiunea fiind formulată după emiterea Deciziei nr. 6349/FF din 17 decembrie 2008, urmând a fi verificată pe fond legalitatea acestei cereri, în raport de dispoziţiile art. 3 lit. h) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII şi de celelalte motive invocate de reclamantă în acţiune.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantei în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) şi respectiv art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 şi că reclamantei, în raport de dispoziţiile art. 3 lit. h) din Legea nr. 247/2005 şi ale art. 1811 din OG nr. 81/2007 nu-i poate fi emis legal titlul de plată în sensul solicitat prin acţiune.
De asemenea, a reţinut şi faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile unui prejudiciu moral pentru reclamantă, nefiind îndeplinite condiţiile angajării unei răspunderi în despăgubiri faţă de autoritatea pârâtă, care a aplicat corect dispoziţiile legale în materie.
3. Recursul declarat de R.V.E.
Împotriva hotărârii Curţii de apel a formulat recurs în termen legal reclamanta R.V.E., invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta a combătut soluţia primei instanţe sub mai multe aspecte, redactând un amplu memoriu de recurs în cuprinsul căruia criticile nu sunt structurate în motive de recurs.
Grupând şi sistematizând neregularităţile invocate de recurentă, Înalta Curte reţine că hotărârea Curţii de apel este combătută sub următoarele aspecte.
3.1 Instanţa a refuzat în mod nelegal recunoaşterea unor drepturi garantate de Constituţia României şi de dispoziţiile internaţionale cuprinse în convenţii şi tratate.
Acest motiv reprezintă partea cea mai consistentă a recursului.
Recurenta dezvoltă teza potrivit căreia prima instanţă a răsturnat ordinea de prioritate a normelor din convenţii şi tratate în materia drepturilor omului faţă de cele interne, acordând prevalenţă acelora din urmă.
Or, afirmă recurenta, în temeiul art. 11 şi art. 20 din Constituţie, dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa CEDO sunt direct aplicabile în dreptul intern român şi se bucură de forţă juridică superioară, având forţă supralegislativă. În aceste condiţii, se impune înlăturarea aplicării normelor interne care contravin dreptului său de a încasa o despăgubire reală, efectivă şi într-un termen rezonabil.
Pe aceeaşi linie a raţionamentului său, recurenta susţine că prima instanţă a greşit atunci când a reţinut că titlul de plată se poate emite numai în limitele şi modalităţile prevăzute de art. 3 lit. h) din Legea nr. 247/2005, art. 6 § 1 din CEDO şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie impunând în sarcina statului român obligaţia de a-i plăti integral despăgubirile cuvenite.
Conchizând, recurenta arată că nu poate fi obligată să accepte în schimbul bunului său acţiuni fără valoare, netranzacţionabile, alocate la un fond de investiţii nefuncţional, fiindcă libertatea de asociere, consacrată de art. 11 din Convenţie şi art. 40 alin. (1) din Constituţie, include şi libertatea de a nu te asocia.
3.2. Instanţa şi-a depăşit competenţa, statuând asupra constituţionalităţii prevederilor legale incidente în cauză.
În cuprinsul acestui motiv recurenta critică aprecierea fondului referitoare la compatibilitatea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 247/2005 şi OUG nr. 81/2007 cu Constituţia, considerând că instanţa putea, cel mult, să invoce din oficiu o excepţie de neconstituţionalitate în temeiul căreia să sesizeze Curtea Constituţională, iar nu să se pronunţe în sensul arătat.
3.3. Nu au fost analizate toate argumentele invocate în acţiune şi dezvoltate în concluziile scrise; unele considerente ale hotărârii sunt contradictorii.
În dezvoltarea motivului expus, recurenta arată că instanţa nu s-a aplecat cu suficientă atenţie asupra tuturor aspectelor invocate în susţinerea cererii sale şi prin aceasta i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţie.
Instanţa reţine greşit că a refuzat să urmeze procedura naţională deşi consemnase că recurenta a depus cerere de acordare a despăgubirilor în numerar.
3.4. Greşita soluţionare a capătului de cerere privind daunele morale.
Recurenta arată că instanţa a reţinut în mod greşit că această cerere este subsidiară. În realitate este tot o cerere principală şi trebuia admisă ca urmare a întrunirii condiţiilor răspunderii în despăgubiri.
4. Procedura în faţa Înaltei Curţi
Intimata A.N.R.P. nu a formulat întâmpinare.
În cadrul probei cu înscrisuri, admisibilă în recurs conform art. 305 C. proc. civ., recurenta a depus jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Europene a Drepturilor Omului.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante, corespunzătoare motivelor de recurs
Recurenta-reclamantă R.V.E. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ competentă refuzul intimatei-pârâte A.N.R.P. de a emite pe numele său un titlu de plată pentru despăgubiri în numerar pentru suma de 871.000 Euro (echivalentul în lei la data plăţii). Corelativ, s-a mai solicitat şi plata sumei de 3.000 Euro, echivalentă în lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de recurenta-reclamantă ca urmare a disconfortului creat prin refuzul acordării despăgubirilor solicitate.
Pentru argumentele expuse la pct. I.2 din decizie, prima instanţă a reţinut că refuzul exprimat de A.N.R.P. nu întruneşte cerinţele prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 pentru a putea fi considerat nejustificat.
Această concluzie este împărtăşită şi de instanţa de recurs pentru motivele ce se vor exprima în continuare, în cadrul analizei punctuale a criticilor formulate de recurentă.
1.1. Referitor la cadrul legal aplicabil
Prin Decizia nr. 6349/FF din 17 decembrie 2008 privind acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII – Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea recurentei-reclamante R.V.E. , domiciliată în Germania, în cuantum de 3.211.000 RON (art. 1).
Prin aceeaşi decizie (art. 4), s-au stabilit condiţiile în care se realizează valorificarea acestui act administrativ individual, indicându-se in claris procedura prevăzută de Capitolul V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Recurenta-reclamantă nu a atacat Decizia examinată sub nici un aspect, în condiţiile legii contenciosului administrativ, deşi, chiar în cuprinsul actului (art. 2), i s-a adus la cunoştinţă că are această posibilitate.
La data de 1 aprilie 2009, sub nr. 796922 la A.N.R.P. şi apoi la data de 2 aprilie 2009, sub nr. 186 la D.A.D.N., recurenta-reclamantă a înregistrat o cerere prin care a solicitat „acordarea de despăgubiri în numerar pentru întreaga sumă ce mi se cuvine ca despăgubire potrivit legilor privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv suma de 871.000 Euro".
La această cerere i s-a răspuns cu adresele nr. 186 din 6 aprilie 2009 de către A.N.R.P. – D.A.D.N. şi nr. 16677/FF din 16 aprilie 2009 de către A.N.R.P. – Direcţia pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţii funciare, în sensul că modalitatea de valorificare a titlurilor de despăgubire este reglementată expres prin lege, urmând ca recurenta să se prezinte personal sau prin mandatar cu procură autentică în vederea realizării opţiunii de valorificare a drepturilor certificate prin Decizia nr. 6349/FF/ 2008. S-au indicat pe larg atât textele legale aplicabile, cât şi documentele pe care trebuie să le cuprinsă dosarul de opţiune.
Recurenta a refuzat însă să urmeze procedura prevăzută de Secţiunea 1 – Valorificarea titlurilor de despăgubire din cadrul Capitolului V1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, considerând că aceasta contravine blocului de convenţionalitate ( Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţei aferente).
În special, recurenta a insistat asupra ideii că nu poate accepta acţiuni emise de Fondul „Proprietatea", câtă vreme Curtea Europeană a Drepturilor Omului printr-o jurisprudenţă consecventă a reţinut că acesta nu este funcţional.
Contrar punctului de vedere exprimat de recurentă, Înalta Curte reţine că statele beneficiază de o marjă largă de apreciere în privinţa mijloacelor prin care realizează punerea în practică a drepturilor garantate de Convenţie.
Ca atare, împrejurarea că valorificarea titlurilor de despăgubire se realizează printr-o procedură administrativă, în anumite condiţii, nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Aceasta este şi concluzia care se degajă din § 32 al Hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maties c României (din 8 iunie 2010), în care s-a reţinut că „deşi a fost informat de autorităţile naţionale despre necesitatea de a-şi exercita dreptul de opţiune, reclamantul a refuzat să o facă; astfel, reclamantul a blocat procedura în mod conştient … şi, deci, autorităţile nu sunt în întregime responsabile pentru imposibilitatea de a obţine o parte din indemnizaţie".
În consecinţă, instanţa de recurs constată că refuzul recurentei de a urma procedura prescrisă de art. 181 alin. (3) din Secţiunea 1 a Cap. V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cu care:
„Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depăşeşte 500.000 lei, titularul acestuia are două posibilităţi de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcţie de opţiunea sa:
a) să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul „Proprietatea" sau
b) să solicite primirea de titluri de plată, în condiţiile art. 141 şi cu respectarea termenelor şi a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege şi, până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acţiuni emise de Fondul „Proprietatea" este lipsit de temei şi nu face decât să întârzie momentul în care despăgubirile cuvenite îi vor fi acordate, conform reglementărilor citate.
În contextul în care recurenta nu a formulat opţiunea prevăzută de lege, nu sunt pertinente consideraţiile referitoare la funcţionarea Fondului „Proprietatea", fiindcă instanţa nu poate specula asupra modului în care acesta va funcţiona în viitor.
În orice caz, contrar susţinerilor recurentei cu privire la încălcarea dreptului său de a nu se asocia în cadrul Fondului [corelativ art. 40 alin. (1) din Constituţie şi art. 11 din CEDO] Înalta Curte observă că jurisprudenţa CEDO nu combate de plano această modalitate de reparaţie, ci, dimpotrivă, admite că … „ sistemul astfel remediat ar trebui să permită părţilor să beneficieze de compensare şi/sau a primi acţiuni la Fondul „Proprietatea" în funcţie de opţiunea lor, într-un termen rezonabil" ( § 35 fraza finală din Hotărârea Katz c României din 20 ianuarie 2009).
1.2. Referitor la depăşirea competenţei generale a instanţei de judecată
Recurenta acreditează ideea potrivit căreia aprecierea instanţei de fond în sensul că dispoziţiile legale care prevăd plata în anumite condiţii a sumelor cuvenite cu titlu de reparaţie sunt conforme cu legea fundamentală, ar excede competenţei sale. O astfel de susţinere, este complet lipsită de consistenţă, câtă vreme în cadrul procedurii judiciare judecătorul analizează în permanenţă calitatea şi conformitatea dispoziţiilor legale aplicabile prin raportare la normele cu forţă juridică superioară iar în măsura în care apreciază că este cazul, în temeiul art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizează instanţa de contencios constituţional pentru a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Cum în cauză nu s-a invocat de recurenta-reclamantă o atare excepţie iar instanţa nu a considerat că este cazul să o invoce din oficiu, rezultă că acest considerent este la adăpost de orice critică.
1.3. Referitor la coerenţa motivării şi la analiza tuturor argumentelor reclamantei
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:
„(1) Hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde:
5. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
În doctrină şi în jurisprudenţă, inclusiv în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de ex. în Hotărârea pronunţată în cauza Ruiz Torija c Spaniei din 9 decembrie 1994) s-a reţinut constant că instanţele de judecată sunt obligate să-şi motiveze deciziile dar nu li se poate pretinde să răspundă în mod special la toate argumentele, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.
Acesta este şi cazul în speţă. Instanţa de recurs constată că prin sentinţa examinată Curtea de apel a sistematizat motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată, amplu prezentate de reclamantă în 11 pagini, răspunzând punctual şi coerent la acestea.
De altfel, recurenta nu indică în concret care este argumentul rămas neexaminat, ci doar combate răspunsul instanţei.
Cât priveşte pretinsul caracter contradictoriu al considerentelor, care s-ar exclude unele pe altele, acesta nu există.
La acest punct recurenta pretinde că cele două cereri formulate la data de 1, respectiv 2 aprilie 209 la A.N.R.P., prezentate la pct. II.1.1. din decizie, ar reprezenta o cerere de opţiune în sensul legii şi că prima instanţă nu a înţeles acest lucru, oscilând în calificarea pe care le-a făcut-o în cuprinsul considerentelor.
Această susţinere nu are suport în sentinţa examinată, câtă vreme în cuprinsul considerentelor - pag. 6, penultimul alineat şi pag. 7, al treilea alineat – Curtea de apel a reţinut consecvent că „reclamanta nu a formulat cerere de opţiune conform art. 3 lit. h)", respectiv „reclamanta a refuzat să-şi manifeste opţiunea conform legii române".
Conchizând în privinţa acestui motiv de recurs, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii primei instanţe cuprinde examinarea reală, efectivă a problemelor care i-au fost deduse spre soluţionare, aşa încât, nici din această perspectivă nu se poate afirma că recurentei i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
1.4. Referitor la modul de soluţionare a capătului de cerere privind daunele morale
Într-adevăr, prima instanţă a calificat în mod greşit acest capăt de cerere ca fiind „subsidiar". Însă nu poate fi primită nici susţinerea recurentei că cererea în cauză este principală, câtă vreme ea nu are un caracter independent, ci, dimpotrivă, depinde de modul de soluţionare a capătului de cerere privind constatarea caracterului nejustificat al refuzului exprimat de A.N.R.P.
În materia contenciosului administrativ subiectiv de plină jurisdicţie, examinarea cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale se realizează în condiţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 numai în măsura în care instanţa de judecată admite cererea principală la care se referă alin. (1) al aceluiaşi text de lege, ceea ce nu este cazul în speţă.
1.5. Referitor la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de recurentă
În justificarea punctului său de vedere, cum s-a arătat la pct. I.4 din decizie, recurenta a invocat cu titlu de jurisprudenţă mai multe hotărâri ale acestei instanţe (filele 25-31, dosar recurs).
Examinând jurisprudenţa prezentată, Înalta Curte constată că aceasta nu are legătură cu problema de drept dezlegată în prezenta cauză.
Astfel, în pricina soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 7818 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, obiectul cauzei viza refuzul nejustificat al primarului de a soluţiona notificarea prevăzută de art. 36 din Legea nr. 10/2001. Cum dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent nu a fost stabilit, neexistând o dispoziţie motivată care să fie comunicată Secretariatului Comisiei Centrale, nu s-a pus problema parcurgerii procedurii pe care o reglementează Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Din această perspectivă, considerentele referitoare la modul în care funcţiona Fondul „Proprietatea" în anul 2007, nu sunt pertinente în prezenta cauză.
În celelalte două hotărâri judecătoreşti prezentate, Decizia nr. 2020 din 7 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi Decizia nr. 1034 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a acordat prevalenţă blocului de convenţionalitate, precum şi reglementărilor comunitare şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie de la Luxemburg, constatându-se că reglementarea naţională în materia excepţiei de nelegalitate [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004] – prima hotărâre, încalcă principiul securităţii juridice şi al protecţiei încrederii legitime iar reglementarea în materia returnării cetăţenilor români în baza unui acord de readmisie (art. 38 din Legea nr. 248/2005) – a doua hotărâre, încalcă dreptul la liberă circulaţie.
Or, cum s-a arătat deja în analiza primului motiv de recurs, în speţa de faţă, procedura naţională reglementată de Cap. V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu intră în coliziune nici cu dispoziţiile convenţionale, nici cu cele comunitare, deci jurisprudenţa prezentată nu este relevantă.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.V.E. împotriva sentinţei civile nr. 4050 din 19 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3450/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3541/2010. Contencios → |
|---|
