ICCJ. Decizia nr. 3442/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3442/2010
Dosar nr. 1207/97/200.
Şedinţa publică din 28 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 151/F/CA din 8 octombrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea în contencios administrativ-fiscal formulată de reclamanta SC B.S.A. SRL împotriva pârâtelor A.N.A.F. şi D.G.F.P. Hunedoara şi, în consecinţă, a anulat în parte Decizia de impunere nr. 382 din 25 septembrie 2006 şi Dispoziţia nr. 296 din 25 septembrie 2006, emise de pârâta D.G.F.P. Hunedoara şi punctul 1 din Decizia nr. 158 din 15 iunie 2007 emisă de pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, numai cu privire la suma de 247.903 lei, reprezentând impozit pe profit suplimentar, cu majorări de întârziere şi penalităţi şi la suma de 195.591 lei, reprezentând TVA suplimentar, cu majorări de întârziere şi penalităţi aferente; a anulat constatările de la punctele 3.3.1 şi 3.3.5 din Raportul de Inspecţie Fiscală încheiat la 20 septembrie 2006 de pârâta D.G.F.P. Hunedoara; a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 12.853 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:
Ca urmare a inspecţiei fiscale desfăşurate în perioada 25 iulie -20 septembrie 2006 la sediul reclamantei SC B.S.A. SRL Arad de către organele fiscale din cadrul D.G.F.P. Hunedoara, la cererea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată - Serviciul teritorial Timişoara - Biroul teritorial Arad, în dosar penal nr. 142D/P/2005, s-a întocmit Raportul de inspecţie fiscală nr. 10615 din 25 septembrie 2006, în baza căruia s-a emis. apoi Decizia de impunere nr. 382 din 25 septembrie 2006 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată, respectiv impozitul pe profit, cu majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere şi taxă pe valoare adăugată, cu majorări şi penalităţi de întârziere, în sumă totală de 636.731 lei, precum şi Dispoziţia nr. 296 din 25 septembrie 2006 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală.
împotriva acestor acte fiscale, la data de 15 noiembrie 2006, reclamanta a depus contestaţie în temeiul prevederilor art. 177 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat.
Prin Decizia nr. 158 din 15 iunie 2007 A.N.A.F. Bucureşti - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei reclamantei pentru suma totală de 636.731 lei, având în vedere faptul că în cauză se efectuează cercetări penale împotriva reprezentanţilor reclamantei şi totodată, s-a dispus anularea măsurilor stabilite prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 10615 din 25 septembrie 2006 privind capetele 3.2.1 şi 3.2.2. referitoare la suma totală de 46.948 lei, reprezentând dobânzi aferente impozitului pe profit, penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit, dobânzi aferente impozitului pe veniturile microîntreprinderilor şi penalităţi de întârziere aferente impozitului pe veniturile microîntreprinderilor, conform obligaţiilor fiscale stabilite prin procesul verbal nr. 622 din 04 noiembrie 2003.
Cu privire la Dispoziţia de măsuri nr. 296 din 25 septembrie 2006 contestaţia reclamantei a fost trimisă pârâtei D.G.F.P. Hunedoara spre competentă soluţionare, apreciindu-se că această dispoziţie nu vizează obligaţiile fiscale ale societăţii contestatoare, astfel că dispoziţia nu are caracterul unui titlu de creanţă fiscală.
Instanţa de fond a reţinut că din moment ce organele de urmărire penală au decis anterior faptul că soluţionarea cauzei penale este influenţată de concluziile organului fiscal, raportul de control fiscal, care va fi trimis organelor de urmărire penală pentru depunerea în dosarul nr. 142/D/P/2005, trebuie să fie definitiv, având parcurse toate etapele, inclusiv soluţionarea contestaţiei şi a plângerii împotriva deciziei emise de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, astfel că nu se impune suspendarea contestaţiei, cum a procedat greşit pârâta A.N.A.F. Bucureşti.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa a avut în vedere expertiza contabilă efectuată pe baza actelor prezentate de ambele părţi, care a concluzionat că:
- impozitul pe profit suplimentar datorat de reclamantă este de 87.871 lei RON şi nu 247.903 lei RON, cum a stabilit actul de control, iar TVA suplimentar este în sumă de 70.466 lei RON şi nu 205.176 lei RON, reţinând că pentru diferenţa de 87.871 lei RON, nu sunt dovezi certe care să justifice cheltuielile deductibile fiscal, şi ca urmare, TVA aferentă cheltuielilor recunoscute la calculul impozitului pe profit ca deductibile fiscal dau dreptul de deducere din punct de vedere fiscal şi a taxei pe valoarea adăugată;
- sunt corecte constatările organelor de control fiscal cu privire la nedeductibilitatea cheltuielilor de amortizare pentru aparatele automate de tichete de parcare şi cititoare de monede;
- nu se recunoaşte amortizarea calculată de reclamantă în baza contractelor de leasing nr. 77/2002, 5/2003 şi 7200/2004, reţinând că în aceste contracte au fost precizate preţuri de achiziţie a bunurilor de către finanţator mai mari decât preţurile din contractul dintre W.S.A. GmbH & C.O. Kg şi reclamantă; în contractele de leasing menţionate nu sunt cuprinse însă preţurile de achiziţie plătite de finanţator, ci valoarea totală achitată de utilizator pe unitate de produs.
Instanţa de fond a mai reţinut că din expertiza contabilă întocmită în dosarul de cercetare penală nr. 2698/ P/05-P-168/2005 rezultă că, în contractele de leasing nr. 5/2003 şi nr.72060/2004, cheltuielile societăţii reclamante nu au fost majorate în mod artificial, întrucât preţul final stabilit prin aceste contracte cuprinde pe lângă preţul de achiziţie şi comisioanele de leasing, care sunt inferioare dobânzilor practicate de societăţile de profil, iar reclamanta a fost nevoită să apeleze la leasing-ul financiar datorită faptului că nu dispunea de resurse financiare suficiente pentru achiziţionarea automatelor de parcare, leasing-ul fiind o formă de finanţare prin închirierea bunurilor necesare desfăşurării activităţii în situaţia în care utilizatorul nu dispune de suficiente fonduri pentru a le achiziţiona prin cumpărare.
În ceea ce priveşte impozitul stabilit suplimentar ca urmare a nerecunoaşterii deductibilităţii sumei de 8.019.760,021 lei, reprezentând prestări servicii şi situaţii de lucrări în sumă de 7.515.308.221 lei şi cheltuieli înregistrate în evidenţa contabilă în sumă de 540.452.000 lei şi TVA suplimentar aferent facturilor fiscale nr. 3156730 din 27 octombrie 2003, nr. 441025/2001, nr. 3156729 din 15 octombrie 2003, nr. 3156731 din 31 octombrie 2003, nr. 46846860 din 30 decembrie 2003 şi TVA dedusă de reclamantă şi înregistrată la poziţia 110 din noiembrie 2003 şi poziţia 73 din februarie 2004, instanţa a reţinut următoarele:
- sumele cuprinse în facturile nr. 3156730 din 27 octombrie 2003 şi nr. 441025/2001 sunt deductibile fiscal întrucât transferul dreptului de proprietate asupra unei construcţii are loc la data acordului de voinţă al părţilor, iar în speţă, vânzătoarele au emis facturile către cumpărător, fapt ce confirmă acordul de voinţă şi, de asemenea, reclamanta a intrat în posesia banilor plătind şi preţul, astfel că, fiind o tranzacţie reală, aceasta dă dreptul de a cuprinde preţul achitat în cheltuielile deductibile fiscal, cât şi dreptul de deducere a TVA aferent facturilor;
- în ceea ce priveşte facturile fiscale nr. 3156729 din 15 octombrie 2003 şi nr. 3156731 din 31 octombrie 2003 emise pentru chirii autovehicule, prestări servicii, depozitare garaj şi atelier şi factura fiscală nr. 46846760 din 30 decembrie 2003 emisă pentru trasare marcaje auto, din expertiza contabilă efectuată în cauză a rezultat că ponderea cea mai mare a veniturilor realizate de reclamantă a provenit din activitatea de exploatare a sistemului de parcare, situaţie care, coroborată cu starea patrimonială şi structura personalului angajat, a dus la concluzia că reclamanta mai avea nevoie şi de alte mijloace, în afara dotărilor proprii, pentru a face sistemul de parcare funcţional şi pentru a respecta obligaţiile asumate prin Contractul de concesiune încheiat la data de 12 aprilie 2002 cu Consiliul local Arad, fapt ce a determinat reclamanta să închirieze mijloace fixe şi să apeleze la serviciile societăţilor menţionate, astfel că există o legătură directă între natura veniturilor realizate şi natura cheltuielilor suportate şi, ca urmare, sunt justificate şi dovedite toate cheltuielile deductibile fiscal, cât şi deducerea TVA cuprins în cele 3 facturi.
Referitor la TVA dedusă de reclamantă în sumă de 137.009.373 lei, se constată că această sumă a fost dedusă în baza unui contract de vânzare-cumpărare care îndeplinea calitatea de document legal care dovedeşte achiziţia bunului.
Fată de cele reţinute, instanţa de fond a concluzionat că reclamanta a justificat cheltuielile deductibile fiscal, astfel că, impozitul suplimentar de plată în sumă de 247.903 lei RON şi majorările de întârziere aferente, stabilite prin Decizia de impunere nr. 382 din 25 septembrie 2006 nu sunt justificate, iar în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată în sumă de 205.176 lei RON, stabilită prin aceiaşi decizie, reclamanta nu a justificat suma de 9.585 lei RON, reprezentând TVA dedus la poziţia 125 din decontul aferent lunii decembrie 2003, astfel că, această sumă a fost scăzută din suma totală de 205.176 lei, rezultând 195.591 lei.
Ca urmare, Decizia de impunere a fost menţinută pentru suma de 9.585 lei RON, reprezentând TVA dedusă de reclamantă la poziţia 125 din decontul lunii decembrie 2003 şi majorările aferente acestei sume.
întrucât acţiunea a fost admisă, cererea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi justificată cu actele de la dosar, reprezentând taxă timbru, timbru judiciar, onorariu avocaţial şi onorariu de expertiză, în sumă totală de 12.853 lei, a fost, de asemenea, admisă.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs D.G.F.P. Hunedoara, în nume propriu şi în numele A.N.A.F. susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
- instanţa de fond s-a pronunţat în mod greşit asupra capătului de cerere privind anularea punctului nr. 1 din Decizia nr. 158 din 15 iunie 2007 emisă de A.N.A.F. (punct prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulate de reclamantă), deoarece la termenul din 24 octombrie 2007 contestatoarea-reclamantă a formulat o cerere de renunţare la judecată cu privire la acest capăt de cerere;
- în mod nelegal instanţa de fond a anulat parţial actele administrativ-fiscale contestate, respectiv Decizia de impunere nr. 382 din 25 septembrie 2006 emisă de D.G.F.P. Hunedoara şi Raportul de Inspecţie Fiscală încheiat la 20 septembrie 2006 de aceeaşi autoritate, atât pentru faptul că acest capăt de cerere era inadmisibil, nefiind parcursă procedura administrativă prealabilă prevăzută de OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală cât şi motive de fond, constând în greşita interpretare a probelor, precum şi greşita aplicare a unor texte de lege. Se precizează, astfel că au fost avute în vedere inclusiv concluziile unei expertize contabile extrajudiciare ce nu a fost admisă ca probă şi au fost ignorate prevederi exprese din contractul de concesiune nr. 20 din 12 aprilie 2002 încheiat între reclamanta-intimată şi Consiliul local al municipiului Arad. Totodată, recurenta a invocat încălcarea art. 6 din OG nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, art. 9 alin. (7) lit. s) din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit şi art. 145 alin. (12) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal.
În drept, din punct de vedere procedural, recurenta şi-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 6 şi 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
La termenul din 21 septembrie 2007, în cadrul dosarului de fond, reclamanta-intimată SC B.S.A. SRL a depus o precizare la acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu D.G.F.P. Hunedoara şi A.N.A.F., anularea punctului nr. 1 din Decizia nr. 158 din 15 iunie 2007 emisă de A.N.A.F. şi obligarea acestei autorităţi la soluţionarea contestaţiei pe care intimata a formulat-o împotriva deciziei de impunerea nr. 382 din 25 septembrie 2006 emisă de către D.G.F.P. Hunedoara. De menţionat că, la pct. 1 din Decizia nr. 158 din 15 iunie 2007s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulată de intimată până la soluţionarea procesului penal, urmând a fi reluată procedura administrativă după încetarea motivului care a determinat suspendarea.
Se mai reţine, de către Înalta Curte că la termenul de judecată din data de 24 octombrie 2007, intimata-reclamantă a depus o cerere arătând că înţelege să renunţe la precizarea de acţiune, referitoare la anularea pct. 1 din Decizia A.N.A.F. nr. 158 din 15 iunie 2007 – renunţare la judecată pe care instanţa a omis să o pună în discuţia părţilor şi să ia act de aceasta, prin încheierea de şedinţă, dar care a fost comunicată autorităţilor pârâte.
În aceste condiţii, la ultimul termen de judecată, la care a fost prezentă doar reclamanta-intimată, s-au depus concluzii scrise prin care s-a reiterat anularea pct. 1 din Decizia nr. 158 din 15 iunie 2007, iar instanţa de fond s-a pronunţat inclusiv asupra acestui capăt de cerere, cu privire la care pârâtele-recurente nu şi-au putut face apărări în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, deoarece aveau cunoştinţă de renunţarea la judecată.
Pentru acest motiv procedural, Înalta Curte precizează că se impune, în baza art. 312 pct. 5 cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ. casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru dezbaterea capătului de cerere referitor la anularea pct. 1 din Decizia nr. 158/2007 şi obligarea A.N.A.F. la soluţionarea contestaţiei, iar în funcţie de soluţia dată acestui capăt de cerere, instanţa de fond urmând să se pronunţe şi asupra celorlalte capete de cerere din acţiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.A.F. şi D.G.F.P. Hunedoara împotriva sentinţei civile nr. 151/F/CA din 8 octombrie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3441/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3446/2010. Contencios → |
|---|
