ICCJ. Decizia nr. 3492/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3492/2010
Dosar nr. 1123/2/2009
Şedinţa publică din 30 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 1123/2/2009, reclamanta SC L.E.I. SRL a chemat în judecată pe pârâţii D.G.F.P.M.B. şi A.F.P. Sector 3, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei nr. 268 din 6 august 2008, emisă de D.G.F.P.M.B. – S.S.C., a Deciziei de impunere nr. 226 din 29 mai 2008 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, emisă de D.G.F.P.M.B. – A.F.P. sector 3 – S.I.F.P.J. şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 891066 din 27 mai 2008, întocmit de D.G.F.P.M.B. – A.F.P. Sector 3 – S.I.F.P.J.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat următoarele:
SC L.E.I. SRL a fost înfiinţată la data de 29 martie 2007 şi înmatriculată la O.R.C. Bucureşti la data de 5 aprilie 2007, având ca obiect principal de activitate cumpărarea şi vânzarea de bunuri imobiliare proprii (cod CAEN 7012).
La data de 3 mai 2007, între SC R. SA, în calitate de promitent - vânzător şi reclamantă, în calitate de promitent - cumpărător, s-a încheiat antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 501 din 3 mai 2007, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti.
În vederea identificării de cumpărători pentru înstrăinarea imobilului, reclamanta a încheiat trei contracte de prestări de servicii, respectiv: contractul „de comision" nr. 117 din 28 mai 2007, contractul „de comision" nr. 040607 din 4 iunie 2007şi contractul „de intermediere" încheiat la data de 24 iulie 2007, obiectul acestor contracte fiind reprezentat de obligaţia prestatorilor de a identifica un cumpărător pentru imobil, de a negocia înstrăinarea acestuia şi de a consilia reclamanta în legătură cu redactarea contractului.
TVA-ul aferent tuturor plăţilor aferente contractelor încheiate cu prestatorii români a fost în cuantum de 937.002 RON, sume vărsate acestora la momentul achitării facturilor, iar TVA-ul colectat pentru serviciile prestate de către B. (persoana juridică nerezidentă, parte în contractul „de intermediere" încheiat la data de 24 iulie 2007) a fost în cuantum de 358.602 RON.
Prin Actul adiţional la antecontractul de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr. 899 din 6 august 2007, încheiat între SC R. SA, în calitate de promitent - vânzător, reclamanta, în calitate de promitent - cumpărător şi cedent, şi RC R.E. SRL (persoană juridică de drept italian), în calitate de promitent - cumpărător cesionar, reclamanta i-a transmis cesionarei toate drepturile decurgând din antecontract.
Ulterior, prin semnarea contractului de novaţie prin schimbare de debitor, autentificat sub nr. 342 din 28 ianuarie 2008, SC RC R.E. SRL, în calitate de delegant, a transmis către SC RC I.E.D. SRL (persoană juridică română) toate obligaţiile asumate faţă de reclamantă, în calitate de delegatar.
În urma acestor acorduri, a fost perfectat contractul de vânzare - cumpărare a imobilului, proprietatea asupra acestuia transmiţându-se în patrimoniul SC RC I.E.D. SRL.
În luna martie 2008, reclamanta a solicitat, conform decont TVA cu sold negativ şi opţiune de rambursare nr. 514242 din 11 aprilie 2008, rambursarea TVA-ului aferent preţului serviciilor prestate de către prestatorii români în vederea înstrăinării imobilului, în cuantum de 937.002 lei.
În ceea ce priveşte suma de 358.602 RON (aferentă facturilor achitate prestatorului englez), aceasta nu a fost solicitată la rambursare, întrucât nu a ieşit din patrimoniul reclamantei, fiind colectată prin reţinere la sursă.
Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 891066 din 27 mai 2008, organele de control, pe lângă faptul că au exclus de la deductibilitate TVA-ul aferent facturilor fiscale emise de prestatorii români, neîncuviinţând rambursarea acestuia, au stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a achita şi TVA-ul aferent contractului încheiat cu B., în cuantum de 358.602 Iei, calculând majorări de întârziere în cuantum de 51.718 lei.
În baza Raportului de inspecţie fiscală, pârâta D.G.F.P.M.B. a emis Decizia de impunere nr. 226 din 29 mai 2008, prin care a stabilit în sarcina reclamantei TV A stabilit suplimentar de plată în cuantum de 1.295.604 lei, respectiv obligaţii fiscale accesorii în cuantum de 51.718 lei.
În aceste condiţii, reclamanta a formulat contestaţie împotriva Raportului de inspecţie şi a deciziei de impunere, înregistrată la A.F.P. Sector 3, sub nr. 81619 din 25 iunie 2008, argumentând, pe de o parte, dreptul de rambursare a TVA-ului aferent contractelor încheiate cu Q.C.M. şi T.R.E. SRL, respectiv nelegalitatea obligării sale la plata TVA-ului aferent contractului încheiat cu B.
Reclamanta a precizat că, prin Decizia nr. 268 din 6 august 2008, D.G.F.P.M.B. – S.S.C. a respins contestaţia, menţinând măsurile dispuse prin Decizia de impunere, în baza Raportului de inspecţie fiscală.
Reclamanta a susţinut că actele fiscale atacate sunt netemeinice şi nelegale, pentru următoarele motive:
1. În mod netemeinic şi nelegal, organele fiscale au considerat contractele de prestări de servicii încheiate de reclamantă în scopul înstrăinării imobilului ca reprezentând operaţiuni de intermediere pentru cesiunea unei creanţe.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, reclamanta a arătat că obiectul celor trei contracte de prestări de servicii încheiate între aceasta şi Q.C.M., T.R.E., respectiv B., a fost identificarea unui cumpărător pentru înstrăinarea imobilului şi nicidecum identificarea unui cesionar pentru transferul promisiunii de cumpărare dobândite de reclamantă prin antecontract, iar potrivit dispoziţiileart. 141 alin. (2) lit. a) pct. 5 din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, operaţiunea vizând vânzarea-cumpărarea unui imobil nu este o operaţiune scutită de TVA.
În condiţiile în care operaţiunea principală, în speţă, vânzarea-cumpărarea imobilului, nu este scutită de TVA, reprezentând fără echivoc o operaţiune prin care se transferă titlul de proprietate asupra bunurilor în înţelesul act. 141 alin. (2) lit. a) pct. 5 din Legea nr. 571/2003, reclamanta a susţinut că pentru aceste operaţiuni sunt aplicabile prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora:
„Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:
a) operaţiuni taxabile;"
Contrar considerentelor reţinute de organele fiscale, în ceea ce priveşte contractul încheiat cu B., având în vedere dreptul de deducere a TVA-ului colectat de către reclamantă prin taxarea inversă, s-a apreciat că nu se impune vărsarea acestuia către bugetul de stat. Sub acest aspect, s-a precizat că serviciile prestate de B., persoană juridică engleză, au fost achitate în baza unei facturi externe, în valută.
2. În mod netemeinic şi nelegal organele fiscale au apreciat că locul serviciilor prestate de către B. ar fi în România, întrucât serviciul prestat ar fi o operaţiune de intermediere în accepţiunea legislaţiei fiscale.
În opinia reclamantei, în cauză sunt incidente dispoziţiileart. 126 alin. (1) lit. b) şi art. 133 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, din interpretarea cărora rezultă că, în cazul în care locul prestării serviciilor nu este în România, contravaloarea serviciilor respective nu este purtătoare de TVA.
Aplicând aceste dispoziţii legale cu privire Ia Contractul de prestări de servicii încheiat cu B., reclamanta a considerat că serviciul prestat nu este purtător de TVA în România, întrucât locul prestării serviciului nu este în România, prestatorul fiind B., o societate comercială engleză.
Referitor la aplicarea de către organele fiscale a dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 14 din Legea nr. 571/2003, reclamanta a susţinut că este greşită, din dublă perspectivă:
a) Chiar dacă părţile au ales să intituleze Contractul de prestări servicii „Contract de intermediere", este limpede că serviciile prestate nu aveau natura juridică a unei operaţiuni de intermediere, în accepţiunea legislaţiei fiscale.
În opinia reclamantei, pentru a fi o prestare de servicii de intermediere, în sensul art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 14 din Legea nr. 571/2003, ar fi fost necesar ca obiectul contractului încheiat cu B. să fie acela de a încheia, de a semna, în numele şi pe seama reclamantei, actul adiţional la antecontractul de vânzare-cumpărare care îi permitea unui terţ să dobândească titlul de proprietate asupra imobilului.
Or, în speţă, B. nu a semnat niciun act juridic în numele şi pe seama reclamantei, activitatea sa rezumându-se la fapte juridice, respectiv acelea de a identifica şi selecta o anumită persoană interesată în achiziţionarea imobilului.
b) Nu pentru toate prestările de servicii de intermediere locul prestării acestora este la sediul clientului, ci numai când aceste servicii sunt prestate în legătură cu serviciile prevăzute la litera g) din art. 133 alin. (2) din Legea nr. 571/2004.
Reclamanta a subliniat că dispoziţiile legale enumera în mod limitativ serviciile pentru care operaţiunile de intermediere sunt taxate la sediul clientului, iar operaţiunea de transfer a dreptului de proprietate asupra bunurilor şi chiar operaţiunea de transfer de creanţă nu sunt enumerate.
Singurul transfer cu privire la care serviciul de intermediere se taxează la sediul clientului îl reprezintă „transferul şi/sau transmiterea folosinţei drepturilor de autor, brevetelor, licenţelor, mărcilor comerciale şi a altor drepturi similare", ceea ce este evident că nu poate fi vorba în speţă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3741 din 5 noiembrie 2010, a respins acţiunea formulată de SC L.E.I. SRL în contradictoriu cu D.G.F.P.M.B. şi A.F.P. a Sectorului 3 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiile art. 126 alin. (9) pct. 5 din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, operaţiunile impozabile pot fi: „operaţiuni scutite de taxă fără drept de deducere, pentru care nu se datorează taxă şi nu este permisă deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii".
Art. 141 alin. (2) lit. a) pct. 5 din acelaşi act normativ, prevăd că sunt scutite de taxă prestările următoarelor servicii financiare şi bancare: „emisiunea, transferul şi/sau orice alte operaţiuni, cu excepţia administrării şi depozitării, cu acţiuni, titluri de participare, titluri de creanţe, obligaţiuni şi alte valori mobiliare, cu excepţia operaţiunilor legate de documentele care atestă titlul de proprietate asupra bunurilor".
Conform Decontului de taxă pe valoare adăugată nr. 514242 din 11 aprilie 2008, reclamanta a solicitat rambursarea sumei de 937.002 lei reprezentând TVA aferentă preţului serviciilor prestate de prestatorii români, în vederea înstrăinării imobilului situat în Bucureşti, str. Traian Popovici, sector 3.
Suma de 358.602 lei aferentă serviciilor prestate de SC B.A.L.T.D. (persoană juridică nerezidentă) nu a fost solicitată la rambursare, întrucât a fost colectată prin reţinerea la sursă.
Obiectul contractului de comision nr. 117 din 28 mai 2007, încheiat între SC Q.C.M. SRL, în calitate de prestator, şi reclamanta SC L.E.I. SRL, în calitate de beneficiar, l-a constituit împuternicirea prestatorului de către beneficiar spre a identifica un cumpărător pentru cedarea, de către beneficiar, a propriei poziţii contractuale, cea de promitent - cumpărător privind imobilul situat în Bucureşti.
Reclamanta, în calitate de beneficiar, a mai încheiat contractul de comision nr. 040607 din 04 iunie 2007 cu SC T.R.E. SRL, în calitate de prestator, având acelaşi obiect, respectiv împuternicirea prestatorului spre a identifica un cumpărător pentru cedarea de către beneficiar a propriei poziţii contractului, cea de promitent - cumpărător privindimobilul mai sus-menţionat.
Serviciile de care reclamanta a beneficiat în baza acestor contracte de comision au fost de identificare a unui cumpărător pentru cedarea poziţiei contractuale, aceea de promitent - cumpărător din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 501 din 03 mai 2007.
Prin urmare, serviciile prestate de intermediari nu au avut ca scop identificarea unui cumpărător pentru încheierea operaţiunii de vânzare - cumpărare a imobilului, ci au fost destinate cesiunii de creanţă, operaţiune scutită de TVA, fără drept de deducere.
În acest sens, s-a încheiat actul adiţional la antecontractul de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr. 899 din 6 august 2007, prin care reclamanta a transmis cesionarei RC R.E. SRL toate drepturile decurgând din antecontract.
În operaţiunea de cesiune de creanţă, reclamanta a beneficiat de serviciile prestate de SC B.A.L.T.D. - Anglia, în baza contractului de intermediere, încheiat la data de 24 iulie 2007.
Serviciile efectuate de SC B.A.L.T.D. privind transferul titlurilor de creanţă între RC R.E. SRL şi reclamantă se încadrează în prevederile art. 133 alin. (2) lit. g) pct. 14 din Legea nr. 571/2003, respectiv prestările de servicii de intermediere efectuate de persoane care acţionează în numele şi contul altor persoane, când aceste servicii sunt prestate în legătură cu serviciile prevăzute la lit. g).
Pentru aceste servicii, locul prestării este considerat a fi locul unde clientul căruia îi sunt prestate serviciile este stabilit sau are un sediu fix, cu condiţia ca respectivul client să fie o persoană impozabilă acţionând ca atare, stabilită sau care un sediu fix în Comunitate, dar nu în acelaşi stat cu prestatorul.
Conform art. 150 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003, persoana obligată la plata taxei pentru operaţiunile taxabile în România este SC L.E.I. SRL, beneficiarul serviciilor prevăzute la art. 133 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 571/2003.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi susţinând în esenţă pe de o parte că operaţiunea principală în scopul căreia au fost făcute achiziţiile de servicii, nu este reprezentată de transferul unei creanţe oarecare, ci de însuşi transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, toate operaţiunile anterioare fiind accesorii ale acestei operaţiuni principale şi pe de altă parte că cesiunea drepturilor SC L.E.I. decurgând din antecontract reprezintă operaţiune subsidiară în raport cu cea principală – vânzarea-cumpărarea imobilului.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu actele normative aplicabile constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor de competenţă materială.
Obiectul acţiunii formulate de reclamantă îl constituie anularea unor acte administrativ-fiscale prin care s-au stabilit în sarcina acesteia obligaţii de plată, reprezentând taxă pe valoare adăugată şi penalităţi de întârziere în cuantum de 410.320 lei.
Cum cuantumul sumei reprezentând obligaţia de plată contestată este de până la 500.000 de lei, în speţă devin incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., care reprezintă dreptul comun în materie.
Astfel, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 stabileşte competenţa materială a instanţei de fond în raport cu două criterii: organul emitent al actului şi cuantumul în speţă al contribuţiei contestate de reclamantă.
În cazul în care litigiul priveşte taxe, impozite, contribuţii sau datorii vamale ori accesorii ale acestora, pentru stabilirea competenţei materiale a instanţei de fond se recurge la criteriul valoric al sumei asupra căreia poartă litigiul, criteriu prevăzut expres de art. 10 alin. (1) din lege. Aşadar, indiferent de poziţionarea, în cadrul sistemului organelor administraţiei publice, a autorităţii publice emitente a actului contestat sau în contradictoriu cu care se judecă reclamanta, tribunalele soluţionează în fond cererile având ca obiect taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei, curţile de apel fiind competente să soluţioneze în fond numai litigiile în cazul cărora suma este mai mare de 500.000 de lei.
Susţinerea intimatei pârâte D.G.F.P a municipiului Bucureşti în sensul că valoarea litigiului în procedura administrativă a fost peste 500.000 lei este nereală, din Decizia nr. 268 emisă la data de 06 august 2008 rezultând că suma contestată de reclamantă este, aşa cum s-a susţinut, în cuantum de 410.320 lei.
Faţă de cele arătate, raportat la cuantumul sumei contestate în cauză, Curtea va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, Tribunalului Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC L.E.I. SRL Bucureşti împotriva sentinţei nr. 3741 din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3491/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3493/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
