ICCJ. Decizia nr. 3522/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3522/2010
Dosar nr. 301/33/2010
Şedinţa publică din 30 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prima instanţă
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamantul M.G.S. în contradictoriu cu A.N.R.P. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige conducătorul autorităţii publice - preşedintele A.N.R.P. în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, începând cu data de 14 mai 2009 când pârâta avea obligaţia legală de a pune în executare sentinţa civilă nr. 397 a Curţii de Apel Cluj. A mai solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru întârziere, la nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, calculată pentru suma de 250.000 lei începând cu data de 14 mai 2009 şi până la data punerii în executare a hotărârii menţionate.
în susţinerea cererii, reclamantul arătat, în esenţă, că s-a adresat autorităţii şi ulterior instanţei judecătoreşti în vederea recunoaşterii drepturilor instituite prin Legea 247/2005, demersul fiind finalizat în favoarea sa potrivit sentinţei nr. 397 din 23 aprilie 2007 pronunţată în dosar 80/33/2008 al Curţii de Apel Cluj, sentinţa rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2235/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. în condiţiile rămânerii irevocabile a hotărârii, a procedat la notificarea pârâtei prin adresa înregistrată sub nr. 456 din 27 aprilie 2009 respectiv sub nr. 556 din 30 aprilie 2009 solicitând punerea în executare a hotărârii. Urmare refuzului autorităţii, s-a adresat instanţei judecătoreşti, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Autoritatea pârâtă este în culpă a mai arătat reclamantul întrucât executarea unei hotărâri nu este condiţionată de motivarea hotărârii în recurs, dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 stabilesc un termen pentru executarea hotărârii şi obligarea la despăgubiri în cazul de refuz, despăgubiri care se ridică la nivelul dobânzii legale.
A mai arătat reclamantul că în condiţiile în care dreptul de creanţă s-a născut prin emiterea deciziei de despăgubire, iar acest drept are caracteristicile unui bun îi este încălcat dreptul de proprietate, deşi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi practica Curţii Europene – cauza Ramodhi împotriva Albaniei - impun luarea măsurilor pentru respectarea acestuia. O astfel de abordare în sensul respectării proprietăţii, a arătat reclamantul, este cu atât mai pertinentă cu cât legiuitorul a prevăzut că termenul de 2 ani pentru plata efectivă a sumei de 500.000 lei începe să curgă de la data emiterii titlului de plată astfel încât, A.N.R.P. prin refuzul de a da curs cererii prelungeşte în mod nejustificat acest termen situaţie care este inacceptabilă din perspectiva art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Pe de altă parte a arătat reclamantul, termenele şi condiţiile impuse prin art. 3 din Legea 247/2005 invocată de pârâtă, sunt incompatibile cu art. 6 din Convenţie şi art. 1 din protocol şi aduce atingere dreptului privind soluţionarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii într-un termen rezonabil precum şi a dreptului de proprietate recunoscut prin Decizia nr. 1129/2007 şi a dreptului la o reparaţie echitabilă.
Prin întâmpinare A.N.R.P. a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. A susţinut pârâta, că după solicitarea adresată de reclamant a cerut urgentarea redactării deciziei din recurs, iar în condiţiile intrării în posesia acesteia a solicitat un punct de vedere MFP având în vedere că A.N.R.P. este finanţat de la bugetul de stat prin bugetul ministerului. Astfel în mod cu totul nejustificat s-a afirmat că s-a refuzat plata celei de a doua tranşe a despăgubirilor în numerar şi plata cheltuielilor de judecată.
Cauza a fost soluţionată prin sentinţa nr. 312 din 22 iunie 2009, iar prin Decizia nr. 4947 din 6 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie hotărârea instanţei de fond a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
în fond după casare, reclamantul şi-a precizat acţiunea solicitând obligarea A.N.R.P., în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea 554/2004 la plata de despăgubiri pentru întârziere la nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti calculate pentru suma de 250.000 lei începând din data de 14 mai 2009 şi până la data de 21 decembrie 2009 când a fost pusă în executare sentinţa nr. 397 din 23 aprilie 2008 a Curţii de Apel pronunţată în dosarul nr. 80/33/2008 rămasă irevocabilă la data de 14 aprilie 2009 prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2235.
în susţinerea celor solicitate a reiterat argumentele cu privire la drept, la termenul rezonabil şi jurisprudenţă. Totodată a arătat că urmare a pronunţării sentinţei 317/2007 a Curţii de Apel Cluj, a fost emisă de către Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor Decizia nr. 1129. Ulterior emiterii actului a adresat autorităţii o cerere prin care a solicitat ca în termen de 15 zile să se emită titlu de plată pentru suma de 500.000 lei şi titlu de conversie pentru diferenţa, cu consecinţa virării şi respectiv deţinerii de acţiuni la Fondul Proprietatea. în aceste condiţii pârâta a emis titlul de plată pentru suma de 500.000 lei, iar cu ordinul de plată nr. 2488 din 13 octombrie 2008 a achitat suma de 250.000 lei. Diferenţa a fost refuzată şi în această situaţie s-a adresat instanţei. Faţă de rămânerea irevocabilă a sentinţei nr. 397 din 23 aprilie 2008 a Curţii de Apel Cluj a procedat la notificarea pârâtei prin adresa nr. 456 din 27 aprilie 2009 respectiv 556 din 30 aprilie 2009 prin care a solicitat punerea în executare a hotărârii. Prin urmare în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea 554/2004 pârâta a fost pusă de drept în întârziere pentru plata celei de a doua tranşe precum şi a cheltuielilor de judecată.
Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca nefondată arătând că cererea reclamantului vizând plata celei de a doua tranşe este fără obiect întrucât la data de 2 decembrie 2010 cu adresa înregistrată al A.N.R.P. cu nr. 4471 din 2 decembrie 2009 reclamantul a transmis instituţiei sentinţa 397/2008 investită cu formulă executorie iar ulterior la 21 decembrie 2009 a fost achitată şi a doua tranşă a despăgubirilor cu ordinul de plată nr. 2607.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 96 din 28 aprilie 2010 a admis în parte acţiunea precizată de reclamantul M.G.S. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P.
A obligat pârâta să achite reclamantului despăgubiri la nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti calculate pentru suma de 250.000 lei începând din data de 14 mai 2009 şi până la 21 decembrie 2009.
A obligat pârâta să achite reclamantului cheltuieli judecată fond în sumă de 500 lei.
A respins cererea reclamantului privind acordarea de cheltuieli de judecată pentru recurs.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 24 din Legea 554/2004 prevăd că executarea hotărârii se face în cel mult treizeci de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
în aceste condiţii motivele invocate de pârâtă privind lipsa motivării instanţei de recurs şi lipsa de fonduri nu pot fi reţinute.
Pe de altă parte nu trebuie omis că justificarea evocată nu respectă termenul rezonabil de plată iar în acest sens Curtea Europeană a statuat, de pildă, în privinţa caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, principiul potrivit căruia el se apreciază în funcţie de împrejurările cauzei şi criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii privitoare la complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţii competente precum şi miza procesului pentru cei interesaţi (cauza Manole împotriva României).
în privinţa aceloraşi proceduri, în cauza Belasin contra omâniei s-a reţinut că ordonanţa adoptată (OUG nr. 81/2007) vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv de către stat, însă cu toate acestea, până în prezent Fondul „Proprietatea" nu funcţionează într-o manieră susceptibilă de a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor.
De asemenea, în cazul Daicovicescu contra României, Curtea a statuat că prin constatarea unei încălcări statul pârât are obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a elimina consecinţele, astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia.
Tot astfel, în cauza Braniowschi contra Poloniei, Curtea s-a pronunţat în sensul că statele sunt obligate nu doar să respecte şi să aplice într-o modalitate previzibilă şi coerentă legile pe care le adoptă, ci şi să garanteze condiţiile legale şi practice, să elimine incompatibilităţile şi obstacolele pentru exercitarea efectivă a dreptului patrimonial precum şi să îndeplinească în timp util într-o modalitate concretă şi coerentă promisiunile legislative.
În speţă, a mai reţinut prima instanţă, nu se poate vorbi de un termen rezonabil, dacă se ia în considerare timpul scurs din momentul solicitării despăgubirilor în fata autorităţilor 14 mai 2009, iar apoi ăl plăţii, 21 decembrie 2009.
Reclamantul a fost lipsit în mod arbitrar de dreptul său, de prerogativele dreptului de proprietate, fiind necesară instituirea unei proceduri, măsuri rapide şi eficiente care să permită reparaţia echitabilă, iar în acest sens Curtea Europeană s-a pronunţat „statuând că lipsa de fonduri nu justifică neaplicarea unei hotărâri definitive", concept care cuprinde şi existenţa unei decizii a unei autorităţi administrative întrucât obligaţia de a pune în executare o astfel de hotărâre revine starului (cauza Ramodhi împotriva Albaniei).
De asemenea în cazul Faiblat contra României Curtea a reiterat şi în acest caz ineficienta despăgubirilor prin intermediul Fondului Proprietatea considerând că statul trebuia să suprime toate barierele judecătoreşti şi administrative ce împiedecă executarea cu celeritate a deciziilor definitive cu privire la imobilele naţionalizate pentru ca proprietarii să obţină fie restituirea bunurilor fie despăgubirea rapidă şi adecvată mai ales prin adoptarea unor măsuri legale administrative şi bugetare apte să garanteze un asemenea rezultat.
De altfel Curtea în cazul Katz împotriva României prin Decizia din 20 ianuarie 2009 reiterează cele cu privire la ineficienta mecanismului adoptat, situaţie ce contravine flagrant prevederilor protocolului.
Totodată a mai statuat în cauza Piron C. Franţei că indemnizaţia trebuie să intervină într-un termen rezonabil de la momentul pierderii proprietăţii întrucât proporţionalitatea impune ca interesele divergenţe să suferă o satisfacţie a lor concomitentă.
în acest sens şi în cauza Akkus c. Turciei s-a reţinut că o întârziere excesivă a plaţii indemnizaţiei agravează pierderea financiară a persoanei vizate datorată efectelor devalorizării monetare şi poate fi privită la rândul său ca o atingere în substanţa a dreptului de proprietate.
Curtea a mai precizat că dreptul la o instanţă ar fi iluzoriu dacă dispoziţiile juridice interne ale unui stat contractant ar permite ca o deciziei judiciară şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi sau să se bucure de efect parţial (Saffi împotriva Italiei).
Prin urmare, plecând de la cele înscrise în Convenţie, susţinerile reclamantului cu privire Ia timpul îndelungat şi neluarea măsurilor apar ca întemeiate, context în care s-a aprecia că inclusiv susţinerile referitoare la dobândă ca despăgubire pentru nepunerea în executare a hotărârilor obţinute, în condiţiile în care s-a solicitat plata, iar aceasta nu a fost făcută în termenul prevăzut de Legea 554/2004 sunt întemeiate.
Susţinerile pârâtei în sensul că nu există dispoziţii legale care să se referă în mod expres la situaţia litigioasă nu pot fi primite, în condiţiile în care Curtea Europeană s-a pronunţat constant că este necesar un remediu rapid, eficient şi o reparaţie echitabilă a prejudiciului suferit.
Nici susţinerile referitoare la lipsa de obiect invocate de pârâtă, nu pot fi reţinute, în principal, pe considerentele anterioare referitoare la întârzierea nejustificată în timp a procedurii şi la caracterul vătămător asupra drepturilor patrimoniale ale reclamantului, pe care o are această întârziere nejustificată a realizării efective a dreptului.
în baza art. 274 C. proc. civ. Curtea a acordat cheltuielile de judecată pentru soluţionarea pe fond a cauzei. In ceea ce priveşte cheltuielile pentru judecata în recurs Curtea a reţinut că principiul înscris în art. 274 C. proc. civ. constă în culpă şi dovada cheltuielilor. Or, culpa autorităţii nu poate fi reţinută atâta timp cât recursul iniţiat de către aceasta a fost admis.
Instanţa de recurs
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.N.R.P.
În motivele de recurs, s-a arătat că sentinţa este nelegală şi netemeinică, în sensul că actele normative care reglementează acordarea despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat nu prevăd actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, că nu sunt aplicabile dispoziţiile OG nr. 9/2000.
S-a mai susţinut că hotărârea nu a fost învestită cu formulă executorie.
S-a invocat ca motiv al neexecutării complexitatea şi amploarea procedurilor de acordare a despăgubirilor, lipsa de disponibilităţi băneşti, şi aplicarea principiului proporţionalităţii.
Examinând motivele de recurs, acţiunea şi apărările pârâtei şi legislaţia aplicabilă, Înalta Curte reţine:
Situaţia de fapt
Prin sentinţa nr. 397/2008, Curtea de Apel Cluj a obligat pe A.N.R.P. să vireze în contul reclamantului suma de 500.000 lei.
La 13 octombrie 2008 A.N.R.P. a efectuat plata sumei de 250.000 lei în contul reclamantului, iar ulterior la 21 decembrie 2009 s-a plătit şi diferenţa.
Obiectul prezentei acţiuni judiciare, l-a constituit obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru suma de 250.000 lei începând cu 14 mai 2009 şi până la 21 decembrie 2009.
Legislaţia aplicabilă
Legea nr. 554/2004, art. 24 alin. (2): În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.
OG nr. 9/2000, art. 1 Părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti
Art. 2 În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
Art. 8 alin. (2) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică contractului de cont curent, precum şi atunci când prin lege s-ar dispune altfel.
Din analiza legislaţiei aplicabile se constată că în caz de neexecutare a unei hotărâri pronunţate în materia contenciosului administrativ, instanţa poate acorda reclamantului daune pentru întârziere.
În speţa de faţă, instanţa de fond a obligat pârâta la plata dobânzii legale, soluţie întemeiată pe prevederile OG nr. 9/2000.
Din conţinutul normativ al OG nr. 9/2000, rezultă că acest act normativ, reglementează dobânda legală pentru obligaţii băneşti care se nasc din contracte, în caz de întârziere la plată.
Despăgubirile pentru întârzierea executării unei hotărâri judecătoreşti în materia contenciosului administrativ, au scopul de a acoperi eventualul prejudiciu suferit prin neexecutarea în termenul legal a hotărâri pronunţate de instanţa de contencios administrativ.
În acest context, despăgubirile de întârziere fac parte din categoria juridică a răspunderii civile delictuale, situaţie în care la soluţionarea cererii trebuia să se aibă în vedere prevederile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală şi nu pe cele ale OG nr. 9/2000.
Prin prisma acestui considerent, motivul de recurs formulat de recurentă este întemeiat, OG nr. 9/2000 fiind aplicabilă, aşa cum s-a mai precizat, numai în cazul răspunderii contractuale în materie comercială sau civilă.
Critica privind învestirea hotărârii este nefondată, întrucât hotărârile pronunţate de instanţa de contencios administrativ sunt executorii în termenele prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, situaţie în care executarea se face ope legis, fără a mai fi necesară îndeplinirea altor formalităţi.
În baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., în vederea pronunţării unei soluţii legale, judecătorul avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor motivarea în drept a pretenţiilor acestora şi de asemenea cuantumul pretenţiilor.
Neprocedând în acest mod prima instanţă a pronunţat o soluţie greşită, motiv pentru care se va casa sentinţa cu trimitere pentru rejudecare, pentru a se stabili cu rigoare obiectul pricinii şi temeiul de drept al acesteia.
În rejudecare, cu privire la executare, se va examina şi cererea pârâtei recurentei privind proporţionalitatea măsurii, urmând a se avea în vedere şi soluţiile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Saggio/c/Italia, Broniowski/c/Polonia, precum şi jurisprudenţa CJCE.
De asemenea, se va avea în vedere că despăgubirile pentru întârziere reglementate de art. 24 nu se confundă cu repararea pagubei materiale prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.R.P. împotriva sentinţei civile nr. 96 din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal .
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3521/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3524/2010. Contencios → |
|---|
