ICCJ. Decizia nr. 3538/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3538/2010
Dosar nr. 1178/2/2008
Şedinţa publică din 12 iulie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3457 din 22 octombrie 2009, a admis acţiunea reclamantei SC S.I. SA astfel cum a fost formulată, în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. – D.G.S.C. şi D.G.F.P.M.B.
A anulat Decizia nr. 254 din 7 septembrie 2007 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. şi în parte raportul de inspecţie fiscală emis de D.G.F.P.M.B., la data de 26 iunie 2007, în ceea ce priveşte obligarea reclamantei la plata următoarelor sume: 622.566 lei reprezentând TVA plus majorări şi penalităţi aferente TVA în sumă de 692.452,05 lei şi 86.683 lei reprezentând impozit pe profit plus majorări şi penalităţi aferente impozitului pe profit în sumă de 96.876,92 lei şi pe cale de consecinţă a exonerat reclamanta de plata acestor sume.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere următoarele elemente de fapt şi de drept:
Prin raportul de inspecţie fiscală din data de 26 iunie 2007, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. 103 din 26 iunie 2007, organele de inspecţie fiscală ale D.G.F.P. au stabilit în sarcina reclamantei pentru perioadele supuse inspecţiei fiscale 1 aprilie 2002 - 31 decembrie 2006 şi 1 aprilie 2002 - 31 decembrie 2005, următoarele sume de plată: 622.566 lei reprezentând TVA plus majorări de întârziere aferente.
Pentru a stabili obligaţia de plată a sumelor contestate s-a apreciat că reclamanta a considerat în mod greşit că prestarea de servicii către unităţile de servicii către unităţile de învăţământ este scutit de TVA, apreciind că sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 (1) lit. e) din Legea nr. 345/2002" privind taxa pe valoare adăugată.
Ca urmare prin actul de inspecţie fiscală s-a stabilit că reclamanta trebuia să achite TVA şi impozit pe venit suplimentar, modificarea TVA de plată determinând modificarea bazei de impunere pentru impozitul pe venit.
Prin Decizia nr. 254 din 7 septembrie 2007, A.N.A.F. a respins contestaţia reclamantei, ca neîntemeiată, cu privire la suma totala de 1.315.018 lei reprezentând TVA şi majorări de întârziere aferente şi ca nemotivată cu privire la suma de 183.560 lei reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente.
Problema de drept dedusă judecăţii este dacă operaţiunile desfăşurate de reclamantă către U.R.A., prestare de servicii, constând în lucrări de instalaţii - montaj a materialelor de construcţii sunt scutite de plata TVA conform art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 345/2002 în vigoare până la 31 decembrie 2003 şi dacă reclamanta se încadrează în prevederile art. 141 (1) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, aplicabil pentru perioada ianuarie 2004 - decembrie 2006.
Pârâţii au arătat că reclamanta avea obligaţia colectării TVA deoarece reclamanta este prestatoare de servicii faţă de U.R.A., nefiind aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 345/2002 şi dispoziţiile art. 141 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 571/2003.
În ceea ce priveşte impozitul pe profit problema dedusă judecăţii vizează măsura în care instanţa se poate investi cu analizarea pe fond a acestei cereri în condiţiile în care, prin Decizia emisa de A.N.A.F. contestaţia formulată de reclamantă a fost respinsă ca fiind nemotivată.
Pentru prima problemă de drept dedusa judecăţii s-a apreciat că operaţiunile desfăşurate de reclamantă către U.R.A., prestare de servicii, constând în lucrări de instalaţii - montaj a materialelor de construcţii sunt scutite de plata TVA conform art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 345/2002, în vigoare până la data de 31 decembrie 2003, şi în conformitate cu prevederile art. 141 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 571/2003, pentru perioada ianuarie 2004 - decembrie 2006.
A reţinut prima instanţă că sunt scutite de TVA următoarele activităţi de interes general: activitatea de învăţământ prevăzută la art. 15 alin. (5) din Legea nr. 84/1995 desfăşurată de unităţile autorizate de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului în cauză U.R.A. precum şi achiziţionarea de către acestea de documentaţie tehnică şi materiale de construcţii destinate învăţământului de stat şi particular precum şi de aparatură, utilaje, publicaţii şi dotări pentru procesul didactic.
În facturile emise de reclamantă către U.R.A. la rubrica denumire servicii este menţionat „lucrări de instalaţii" indiferent dacă facturile cuprindeau materiale de construcţii şi lucrări de instalaţii - montaj ale acestor materiale.
La solicitarea U.R.A. de emitere a facturilor fără TVA conform dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 345/2002 reclamanta a solicitat Ministerului Finanţelor Publice şi pârâtei D.G.F.P. Bucureşti lămuriri cu privire la incidenţa textelor legale invocate de U.R.A.
Ambele autorităţi au comunicat reclamantei, prin adresele nr. 14859 din 4 iunie 2002 şi nr. 32137 din 25 iulie 2002 că facturile trebuie completate la rubrica TVA cu „scutit" conform art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 345/2002 şi că prestarea de servicii pentru activitatea de învăţământ este scutită de TVA. Ulterior aceleaşi autorităţi au comunicat în cursul anului 2004 prin adresele nr. 264771 din 4 august 2004 şi nr. 261699 din 20 mai 2004 că activitatea desfăşurată de reclamantă nu beneficiază de scutire de TVA conform art. 141 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 571/2003.
Instanţa şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză în sensul că reclamanta nu datorează TVA, în temeiul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 345/2002 şi a dispoziţiilor art. 141 lit. f) din Legea nr. 571/2003 întrucât lucrările de instalaţii evidenţiate ca atare în facturi, erau în strânsă legătură cu achiziţionarea de materiale pentru procesul de învăţământ pentru o construcţie nouă, activitate scutită expres de TVA.
În ceea ce priveşte capătul din contestaţie privind impozitul pe profit instanţa a apreciat că în mod greşit A.N.A.F. a respins, ca nemotivată, contestaţia reclamantei astfel că se poate investi şi cu soluţionarea pe fond a acestui capăt de cerere, de verificare a legalităţii impunerii acestei sume. Aceasta deoarece există o legătură directă între regularizarea TVA-ului din 2002 şi situaţia veniturilor pe anul 2003.
Prin restituirea sumei de 4.213.216.903 lei către U.R.A. profitul reclamantei s-a diminuat, iar reclamanta a aplicat dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 414/2002.
Dată fiind legătura dintre deducerea TVA şi stabilirea impozitului pe profit, instanţa a apreciat că în cauză nu se poate reţine nemotivarea contestaţiei, iar pe fond, ţinând cont de concluziile raportului de expertiză prin răspunsul la obiecţiuni, a reţinut că impozitul pe profit a fost calculat corect de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâtele D.G.F.P. a municipiului Bucureşti şi A.N.A.F., susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive, ce se încadrează în drept, din punct de vedere procedural în prevederile art. 304 pct. 9, respectiv 3041 C. proc. civ.
- în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu privire la suma totală de 183.560 lei reprezentând impozit pe profit (86.683 lei) şi majorări de întârziere aferente (96.877 lei), având în vedere că prin pct. 2 din Decizia A.N.A.F. – D.G.S.C. nr. 254 din 7 septembrie 2007 contestaţia formulată de reclamantă a fost respinsă, ca nemotivată, nefiind soluţionată pe fond. În această situaţie instanţa nu avea posibilitatea, din punct de vedere procesual, să soluţioneze pe fond acest capăt de cerere, ci ar fi trebuit, în eventualitatea că ar fi considerat nelegală soluţia dată în faza administrativă, să retrimită acest punct al contestaţiei către A.N.A.F., pentru ca aceasta să se pronunţe pe fond;
- în mod greşit instanţa de fond a făcut aplicarea art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, în vigoare până la data de 31 decembrie 2003, precum şi a art. 141 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. proCod Fiscal (aplicabil pentru perioada ianuarie 2004 – decembrie 2006), deoarece potrivit primului text de lege menţionat prestările de servicii (lucrări de instalaţii) efectuate de SC S.I. SA nu reprezintă activităţi scutite de TVA, iar potrivit celui de-al doilea text de lege menţionat, reclamanta nu are calitatea de „entitate recunoscută".
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt întemeiate, însă numai pentru următoarele motive:
În mod greşit instanţa de fond a admis capătul de cerere privind anularea obligării la plata sumelor de 86683 lei impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente în sumă de 96.877 lei, deoarece potrivit dovezilor existente la dosarul de fond, în cuprinsul contestaţiei formulate în baza art. 177 alin. (1) şi art. 179 alin. (1) lit. c) C. proCod Fiscal, reclamanta nu motivează acest capăt de cerere, făcând doar menţiunea că suma de 86.683 lei reprezintă „impozit pe profit ca urmare a diminuării producţiei cu suma restituită drept TVA către U.R.A.".
Potrivit art. 206 alin. (1) lit. c) şi d) din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal, republicată „Contestaţia se formulează în scris si va cuprinde: [..]
c) motivele de fapt si de drept;
d) dovezile pe care se întemeiază; […]", coroborat cu pct. 12.1 din O.P.A.N.A.F. nr. 519/2005 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului IX din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, care stipulează următoarele:
„12.1. Contestaţia poate fi respinsă ca:
b) nemotivată, în situaţia în care contestatorul nu prezintă argumente de fapt şi de drept în susţinerea contestaţiei sau argumentele aduse nu sunt incidente cauzei supuse soluţionării;
Din dispoziţiile legale menţionate mai sus, se retine ca în contestaţie societatea trebuie să indice atât motivele de fapt şi de drept, cât şi dovezile pe care se întemeiază contestaţia, organele de soluţionare neputându-se substitui contestatoarei cu privire la motivele pentru care înţelege să conteste un act administrativ fiscal.
În ceea ce priveşte însă obligaţiile reprezentând TVA şi accesoriile aferente, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente, respectiv art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 345/2002 privind TVA (în vigoare până la 31 decembrie 2003), precum şi a art. 141 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Cod fiscal (aplicabil pentru perioada ianuarie 2004 – decembrie 2006.
Astfel, potrivit art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 345/2002 „Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată următoarele activităţi de interes general: e) activitatea de învăţământ prevăzută la art. 15 alin. (5) din Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările ulterioare, desfăşurată de unităţile autorizate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi care sunt cuprinse în sistemul naţional de învăţământ, precum şi achiziţionarea de către acestea de documentaţie tehnică şi materiale de construcţii destinate învăţământului de stat şi particular, precum şi de aparatură, utilaje, publicaţii şi dotări pentru procesul didactic. Sunt, de asemenea, scutite cantinele organizate pe lângă unităţile cuprinse în sistemul naţional de învăţământ autorizate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării;"
Instanţa de fond, pe baza inclusiv a expertizei tehnice contabile existente la dosarul cauzei, a stabilit că lucrările efectuate de SC S.I. SA, denumite „lucrări de instalaţii" sunt lucrări efectuate la o construcţie nou, edificată de U.R.A. şi destinată procesului didactic.
S-a stabilit că facturile în discuţie cuprind, nedefalcat, atât achiziţionarea de materiale, cât şi manopera aferentă, ambele fiind subsumate scopului prevăzut de lege, procesul de învăţământ instanţa de fond încadrând corect aceste operaţiuni în prevederile art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 245/2002.
Procedând în acest mod instanţa a făcut o interpretare corectă a legii, după scopul acesteia, iar nu o extindere „prin analogie" a operaţiunilor scutite de TVA, cum susţin recurentele.
După intrarea în vigoare a Codului fiscal, la 1 ianuarie 2004, au devenit aplicabile prevederile art. 141 alin. (1) lit. f) din acest act normativ, care cuprind o formulare mai explicită a exceptării de la TVA a prestărilor de servicii şi livrărilor de bunuri „strâns legate de unităţile de învăţământ", adăugând însă condiţia ca acestea să fie efectuate de instituţiile publice şi de „entităţile recunoscute" care au aceste obiective.
În mod greşit susţin recurentele că reclamanta nu are calitatea de „entitate recunoscută", susţinere pe care, de altfel, nici nu o motivează.
Intimata - reclamantă este o entitate recunoscută în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, având ca obiect de activitate atât prestarea de servicii, cât şi livrarea de bunuri, încadrându-se, deci, în prevederile art. 141 alin. (1) lit. f) din actul normativ menţionat.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, dispunându-se modificarea în parte a sentinţei atacate, respectiv cu privire la capătul de cerere privitor la impozitul pe profit şi accesoriile aferente, care urmează a fi respins ca inadmisibil, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de D.G.F.P.M.B. şi A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 3457 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică hotărârea atacată.
Admite în parte acţiunea în sensul că anulează parţial Decizia nr. 254/2007 emisă de A.N.A.F. şi Raportul de inspecţie fiscală întocmit de D.G.F.P. a municipiului Bucureşti, la data de 26 iunie 2007, în ceea ce priveşte obligarea reclamantului la plata sumelor de 622.566 lei TVA şi 692.452,05 reprezentând majorare şi penalităţi aferente TVA.
Respinge capătul de cerere privind anularea actelor fiscale contestate pentru suma de 183.560 lei reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3537/2010. Contencios. Contestaţie la... | ICCJ. Decizia nr. 3539/2010. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
