ICCJ. Decizia nr. 3550/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3550/2010
Dosar nr. 5622/1/2010
Şedinţa publică din 15 iulie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Obiectul excepţiei de nelegalitate şi procedura derulată în faţa primei instanţe.
Prin încheierea din data de 16 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost învestită, în primă instanţă, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, parţială, a Ordinului nr. 154/1991 al Ministerului Comerţului şi Transporturilor, invocată de reclamanta U.N.C.M. în contradictoriu cu pârâtele SC T.M.N. SA şi SC P. SRL.
În motivarea excepţiei de nelegalitate, reclamanta a arătat că Ministerul Comerţului şi Transporturilor, prin Ordinul nr. 154/1991, a trecut în proprietatea SC E. SA (în prezent SC T.M.N. SA), mai multe imobile printre care şi Hotelul P., precum şi anexele, deşi acesta era proprietatea U.C.E.C.O.M. În legătură cu acest imobil, reclamanta a formulat notificare către SC E. SA în baza Legii nr. 10/2001 solicitând restituirea acestuia în natură.
Pârâta SC T.M.N. SA, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate ca lipsită de interes.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 5/ com. din 5 noiembrie 2009, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate invocată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Ordinul nr. 154/1991 atacat în cauză, este un act administrativ cu caracter individual emis în regim de putere publica, în baza şi în executarea Legii nr. 15/1990 privind organizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.
Aşadar, conform art. 20 alin. (2) din legea menţionată, bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.
SC E. SA, antecesoarea SC T.M.N. SA, a fost înfiinţată în baza Legii nr. 15/1990 şi HG nr. 1041/1990, iar prin dispoziţiile Ordinului nr. 154/1991, a fost consfinţit dreptul de proprietate al societăţii asupra imobilelor prevăzute în lista anexă, atestându-se totodată că acestea sunt cuprinse în valoarea capitalului social al societăţii.
Instanţa a apreciat, totodată că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 devin excesive în situaţia în care permit impunerea unei cenzuri fără limitare în timp a actelor administrative emise de autorităţile publice raportat la data intrării în vigoare a legii amintite, situaţie în care dispoziţia în discuţie contravine unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
Sub aspectul posibilităţii de cenzurare a legalităţii unui act juridic, C.E.D.O. a reţinut că posibilitatea de a anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice.
Astfel, instanţa de fond a apreciat că acest principiu poate fi aplicat şi în situaţia actului administrativ ce nu mai poate fi revocat de către autoritatea emitentă, definitivat prin neutilizarea mijloacelor de atac prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Totodată, a mai reţinut că în acelaşi sens se pronunţă şi Curtea de Justiţie de la Luxemburg.
3. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs U.N.C.M. Bucureşti, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Recursul a fost iniţial înregistrat pe rolul secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, ulterior, în raport de obiectul cauzei, prin încheierea de şedinţă din 20 mai 2010 s-a dispus scoaterea pricinii de pe rol şi înaintarea spre competentă soluţionare secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta reclamantă a susţinut, în esenţă, următoarele critici faţă de sentinţa primei instanţe:
- în mod nelegal s-a reţinut inadmisibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate, în condiţiile în care legiuitorul român, prin modificarea art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 a urmărit tocmai rezolvarea situaţiei actelor administrative emise anterior apariţiei Legii nr. 554/2004, a căror legalitate nu mai putea fi cercetată de instanţe;
- şi Curtea Constituţională a reţinut constituţionalitatea prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, situaţie în raport de care invocarea prevederilor art. 20 alin. (2) şi din C.E.D.O. nu poate fi primită, mai cu seamă că prin soluţia adoptată se încalcă tocmai dreptul la un proces echitabil dar şi principiul securităţii juridice;
- instanţa trebuie să aibă în vedere că reclamanta nu a fost parte şi nu avea cum să formuleze o acţiune în anulare împotriva actului în discuţie, în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
4. Considerentele şi soluţia instanţei de control judiciar.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, faţă de prevederile legale incidente, dar şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., apreciază că nu subzistă motive de nelegalitate care să atragă în cauză, fie casarea, fie modificarea hotărârii primei instanţe, în sensul şi pentru cele în continuare arătate.
Analizând considerentele cuprinse în hotărârea primei instanţe, în motivarea soluţiei de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 154/1991, emis de Ministerul Comerţului şi Turismului, invocată de reclamanta recurentă, Înalta Curte reţine cu prioritate, că, în realitate, prima instanţă, a avut în vedere şi a examinat excepţia de nelegalitate cu care a fost investită, şi prin prisma temeiniciei acesteia, nu numai din perspectiva admisibilităţii sale.
În acest sens sunt de menţionat argumentele înfăţişate, chiar dacă într-o manieră concisă, cu privire la modalitatea de emitere a Ordinului nr. 154/1991, ca act administrativ individual, în baza şi în executarea Legii nr. 15/1990, privind organizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, ca şi cele referitoare la bunurile existente în patrimoniul societăţii beneficiare a ordinului, raportat la prevederile art. 20 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Nu sunt întemeiate criticile recurentei - reclamante faţă de soluţia primei instanţe, principial corectă, întrucât aceasta este în acord cu jurisprudenţa deja constantă a Înaltei Curţi în această materie.
Hotărârea primei instanţe de a înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată, este legală şi temeinică şi conformă principiului comunitar al securităţii raporturilor juridice dar şi prevederilor art. 148 alin. (2) din Constituţie.
Aşa fiind, inadmisibilitatea excepţiei, exprimată mai degrabă prin netemeinicia acesteia, vizând actele administrative individuale, cum este şi cazul ordinului în discuţie, se justifică, raportat nu numai la momentul intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ, dar în mod real, şi la necesitatea respectării principiului stabilităţii raporturilor juridice şi a securităţii juridice.
Şi din această perspectivă, referirile primei instanţe la jurisprudenţa C.E.D.O. ca şi la practica instanţei comunitare sunt pe deplin relevante, astfel că nu se impune reluarea lor.
Faţă de toate cele învederate şi apreciind că argumentele înfăţişate demonstrează că recurentei - reclamante nu îi este încălcat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană în condiţiile în care Înalta Curte a statuat deja, în mod unitar că nu se poate repune în discuţie, fără limita de timp, legalitatea unui act administrativ individual, nici chiar pe calea excepţiei de nelegalitate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 55472004, se va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de U.N.C.M. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5/ com din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3539/2010. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 3552/2010. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
