ICCJ. Decizia nr. 3600/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3600/2010
Dosar nr. 68/35/2010
Şedinţa publică din 19 august 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1629 din 15 decembrie 2009 a Judecătoriei Aleşd a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanţii F.F., F.I. şi D.V. în contradictoriu cu pârâta SC P. în favoarea Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ.
Obiectul acţiunii completate formulate de reclamanţii F.F. şi F.I. îl constituie excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptul de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0334 din 12 septembrie 1997 eliberat titularei SC P. SA Oradea şi constatarea nevalabilităţii constituirii dreptului de proprietate în favoarea P. SA Oradea, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0334 din 12 septembrie 1997, nr. top. 380 şi 381 din C.F. 1441, nr. top 437 din C.F. 304, nr. top 403 din C.F. 1438 precum şi nr. top 407 si 408 din C.F. 304 Uileacu de Criş şi C.F. 1523 Uileacu de Criş.
Constatarea nulităţii absolute a încheierii de C.F. 1460/ B din 11 noiembrie 1997, înscrisă în colile C.F. nr. 1441 Uileacu de Criş, CF nr. 304 Uileacu de Criş, C.F. nr. 1438 Uileacu de Criş, privind intabularea dreptului de proprietate al SC P. SA asupra terenurilor cu nr. top. 380/2 de 274 m.p., 381/2 de 490 m.p. în C.F. 1441 Uileacu de Criş, asupra terenurilor cu nr. top. 437/2 de 251 m.p., 407/2 de 179 m.p., 408/2, în suprafaţă de 24 m.p. din C.F. 304 Uileacu de Criş, şi din C.F. 1523 Uileacu de Criş, asupra terenurilor cu nr. top. 403/1 de 273 m.p. din C.F. 1438 Uileacu de Criş, precum şi radierea înscrierilor efectuate în baza încheierii de intabulare nr. 1460/ B din 11 noiembrie 1997, în colile C.F. 1441 Uileacu de Criş, C.F. 1438 Uileacu de Criş C.F. 304 Uileacu de Criş, precum şi C.F. 1523 Uileacu de Criş cu restabilirea situaţiei anterioare de C.F. în aceste coli.
În motivarea excepţiei şi completării de acţiune cu care a fost sesizată Curtea de Apel Oradea, reclamanţii au arătat faptul că art. 1 din HG nr. 834/1991 se referă la stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din patrimoniul societăţilor comerciale deţinute cu titlul de drept de administrare operativă, societăţi care au fost înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990, prin reorganizarea fostelor U.S.S. Întrucât la data intabulărilor efectuate în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate atacat, respectiv la data de 11 noiembrie 1997, şi chiar la data eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate, 12 septembrie 1997, era intabulat terenul ca drept nou de proprietate în favoarea persoanelor fizice F.F. şi F.F., încă de la data de 19 aprilie 1994, aceste imobile, în mod evident erau ieşite din patrimoniul pârâtei, nefiind îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 1 din HG nr. 834/1991, pentru ca pârâta P. SA Oradea să dobândească în proprietate terenurile în litigiu.
Prin întâmpinare, pârâtul M.A.D.R. Bucureşti, emitentul certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat pe calea excepţiei de nelegalitate, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de nelegalitate.
Intervenienţii în interesul pârâtei SC P. SA, G.M.V. şi G.I. au invocat excepţia de tardivitate, arătând că potrivit vechii Legi nr. 29/1990, reclamanţii nu s-au adresat instanţelor judecătoreşti în termenul prevăzut de lege, respectiv 30 zile în procedura administrativă dar nici în termen de un an de când au luat la cunoştinţa de certificatul de atestare seria M07 nr. 0334 din 12 decembrie 1997 eliberat pe seama paratei SC P. SA, deşi cunoşteau existenţa sa, pe rolul instanţelor derulându-se numeroase litigii care au avut ca obiect terenul din litigiu.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 209/ CA/2010 – PI a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 0334 din 12 septembrie 1997 emis de M.A.D.R. Bucureşti invocată de F.F., F.I. şi D.V. în contradictoriu cu pârâţii SC P. SA şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
A admis cererea de intervenţie în interesul pârâtei SC P. SA formulată de intervenienţii G.M.V. şi G.I. şi a respins capătul subsidiar de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii constituirii dreptului de proprietate în favoarea SC P. SA Oradea în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M07 nr. 0334 din 12 septembrie 1997 asupra nr. top 380 şi 381 din C.F. 1441, nr. top 437 din C.F. 304, nr. top 403 din C.F. 1438, precum şi nr. top 407 din C.F. nr. 304 Uileacu de Criş şi C.F. 1523 Uileacu de Criş.
A respins cheltuielile de judecată solicitate de pârâta SC P. SA ca nefiind dovedite. Totodată, a obligat reclamanţii la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intervenienţilor în interesul pârâtei SC P. SA, G.M.V. şi G.I., reprezentând onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale dispoziţiilor art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitară, având obligaţia de a înlătura normele din dreptul intern care intră în contradicţie cu tratatele la care România este parte, sau cu normele şi practica judiciară comunitară.
Raportându-se aşadar la C.E.D.O., la practica C.E.D.O. precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxembourg, Curtea a înlăturat dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ care permit cenzurarea fară limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare, a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului, şi anume:
- dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din C.E.D.O. şi practica C.E.D.O.
- principiului securităţii juridice care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei;
- dispoziţiile art. 47 din C.D.F.U.E., prin prisma atingerii aduse principiului securităţii juridice.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Reclamanta a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Deşi dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007 prevăd că legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, indiferent de data emiterii acestuia, instanţa de fond a încălcat aceste dispoziţii legale interne, înlăturând în mod abuziv dispoziţiile din legea contenciosului administrativ care permit cenzurarea actelor administrative unilaterale cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate de recurenta reclamantă, cât şi din oficiu, în baza art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., prin raportare la art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, respingerea recursului declarat de F.F., F.I. şi V.D., ca nefondat.
Obiectul excepţiei de nelegalitate vizează Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO7 nr. 0334 din 12 septembrie 1997 emis de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Natura juridică a actului administrativ atacat este aceea a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost acesta modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu, sau la cererea părţii interesate.
Este adevărat că, prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (l) şi art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, ca şi cu principiul stabilităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte, independent de argumentele Curţii Constituţionale, şi a căror substanţă nu este nesocotită, reţine însă că, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, ce instituie, în situaţia în care există un conflict între legile naţionale şi normele cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale (mai puţin în situaţia existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern), că judecătorul naţional este cel ce aplică direct şi nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaţionale, având şi rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţele comunitare.
Din această perspectivă, aşadar, judecătorul naţional, aplicând primul C.E.D.O., are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenţii, asigurându-le preeminenţa, deplină şi efectivă, faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte intervenţia legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a şi reţinut în jurisprudenţa C.E.D.O.
Înalta Curte, potrivit jurisprudenţei sale deja cristalizată în această materie, apreciază că, prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepţiei tară limită de timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securităţii raporturilor juridice.
Aceasta impune aplicarea directă, cu prioritate, a art. 6 din C.A.D.O.L.F. În plus, deşi este necontestat că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepţia, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în faţa instanţei, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepţiei de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie de la Luxemburg, este de competenţa judecătorului naţional, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional, care i s-ar opune.
De altfel, aceeaşi instanţă comunitară a reţinut, în ceea ce priveşte posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuţie, repetat şi tară limită de timp, a legalităţii unor acte administrative individuale, încalcă principiile fundamentale arătate, practica instanţei de la Strasbourg şi pe cea a Curţii de Justiţie de la Luxemburg, în situaţii juridice similare.
Pe cale de consecinţă, fiind vorba de un act administrativ individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate este neîntemeiată.
Aşadar, în raport cu cele expuse anterior, şi cum şi celelalte motive de recurs sunt neîntemeiate, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de F.F., F.I. şi D.V. împotriva sentinţei civile nr. 209 din 4 iunie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 august 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3598/2010. Contencios. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 3602/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
