ICCJ. Decizia nr. 3701/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3701/2010
Dosar nr.447/42/2010
Şedinţa publică din 17 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal reclamanta SC „D.P.” SRL a chemat în judecată pe pârâta A.P.D.R.P. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună suspendarea executării procesului-verbal de constatare din 26 martie 2010 emis de pârâtă până la pronunţarea unei hotărâri definitive în cauză.
În motivarea în fapt a acţiunii, reclamanta a arătat că prin actul administrativ contestat, în mod nelegal şi abuziv, a fost obligată la restituirea sumei de 1.019.387,65 RON, reprezentând sprijin financiar nerambursabil, acordat pentru contractul de furnizare din 6 aprilie 2006, în conformitate cu contractul cadru din 12 septembrie 2005 pentru acordarea sprijinului financiar nerambursabil, în condiţiile Programului special de Preaderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală SAPARD România.
Reclamanta a susţinut că prin punerea în executare a actului administrativ dedus judecăţii instanţei de contencios administrativ i se vor crea prejudicii grave, imposibil de reparat la o dată ulterioară.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată.
În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, cu motivarea că argumentele prezentate de reclamantă în susţinerea acţiunii nu sunt de natură să justifice suspendarea executării actului de impunere contestat în cauză.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 154 din 16 iunie 2010, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impun îndeplinirea a două condiţii cumulative pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ: existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
În speţa de faţă, reclamanta nu a motivat existenţa unui caz bine justificat, iar din actele depuse la dosar nu se poate concluziona în sensul dovedirii unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii procesului-verbal de constatare din 26 martie 2010.
Reclamanta a motivat şi a dovedit numai îndeplinirea condiţiei referitoare la prevenirea pagubei iminente.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC „D.P.” SRL, care a solicitat modificarea sa şi admiterea acţiunii.
În motivarea căii de atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, după cum impun prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la sentinţa atacată:
Prin actele prezentate la dosarul cauzei, societatea a probat existenţa unui caz bine justificat care să determine măsura suspendării executării procesului-verbal de constatare din 26 martie 2010.
Prin actul administrativ contestat, în mod nelegal, autoritatea publică emitentă a reţinut că societatea a încălcat dispoziţiile generale din contractul de finanţare, urmare a faptului că a existat un conflict de interese între societăţile care au participat la licitaţia privind atribuirea contractului de furnizare de echipamente, în sensul că SC „R.K.G.” Germania este acţionar cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 50% la G.K&M G. SRL Glina Ilfov, alături de numitul M.Ş.
Recurenta a prezentat în detaliu în cererea de recurs argumentele care, în opinia sa, infimă concluzia autorităţii intimate pe acest aspect.
Pe de altă parte, recurenta a arătat că autoritatea fiscală şi-a întemeiat actul administrativ pe o bază legală care nu era în vigoare la momentul derulării contractului de finanţare.
În dovedirea cererii de recurs au fost depuse la dosar înscrisuri de către recurentă.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În prezenta cauză, se pune problema temeiniciei cererii de suspendare a procesului-verbal de constatare din 26 martie 2010 emis de A.P.D.R.P., în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Potrivit textului normativ anterior individualizat, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În mod evident, procesului-verbal de constatare din 26 martie 2010 emis de A.P.D.R.P. - solicitat a fi suspendat - întruneşte condiţiile legale pentru a fi considerat un act administrativ.
Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În speţa de faţă, Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanţe, constată că recurenta-reclamantă nu a prezentat în acţiunea dedusă judecăţii argumentele juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat.
Prezentarea acestor motive de nelegalitate ale actului administrativ în cererea de recurs nu prezintă nicio relevanţă juridică, întrucât, în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) şi art. 316 C. proc. civ., în calea extraordinară de atac nu se poate modifica sau completa acţiunea dedusă judecăţii.
Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar, nu mai este relevantă întrunirea cerinţei pagubei iminente, întrucât art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impune, pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ unilateral, întrunirea cumulativă a celor 2 condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
În consecinţă, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC „D.P.” SRL Măgureni împotriva Sentinţei nr. 154 din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2010.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 3698/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3747/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
