ICCJ. Decizia nr. 3761/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3761/2010
Dosar nr. 7204/2/2009
Şedinţa publică din 22 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1140 din 5 martie 2010, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes şi pe fond a admis acţiunea formulată de reclamanţii B.T.O., C.L., K.A., C.E., B.A., C.C., C.I. şi C.F.A., în contradictoriu cu pârâtul M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispunând suspendarea executării Ordinului nr. 1472/2009.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în baza Ordinului nr. 526/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu data de 1 martie 2009, procurorii magistraţi de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi parchetele din subordinea acestuia beneficiază de sportul de risc şi suprasolicitare neuropsihică la 50 % calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară prevăzută de lege, iar prin Ordinul nr. 1472/2009 emis de aceeaşi autoritate, a fost dispusă suspendarea Ordinului nr. 526/2009, începând cu data de 1 iunie 2009; s-a reţinut de asemenea că la data de 13 iulie 2009, reclamanţii au formulat, în baza art. 7 din Legea nr. 554/2004 plângere prealabilă împotriva Ordinului nr. 1472/2009, considerându-se vătămaţi în drepturile lor.
Pe fondul pricinii s-a reţinut că, în speţă, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi existenţa pagubei iminente, astfel cum sunt definite prin dispoziţiile art. 2 lit. t) şi ş) din Legea contenciosului administrativ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul.
Recurentul a reiterat excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii cu motivarea că actul atacat este un act administrativ unilateral, cu caracter normativ şi nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, odată pronunţată, lipseşte actul atacat de efecte juridice în totalitatea sa şi a invocat excepţia lipsei de obiect a acţiunii, apreciind că, cel puţin sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, suspendarea actului dedus judecăţii este lipsită de obiect dată fiind apariţia Legii nr. 330/2009, emiterea Ordinului nr. 2777/2009, dat în aplicarea legii, ducând la abrogarea ordinelor anterioare.
Pe fond s-a susţinut că nu se poate aprecia existenţa unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii actului administrativ atacat, atâta vreme cât, prin emiterea acestuia se suspendă plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică din motive strict financiare, respectiv lipsa fondurilor alocate de M.F.P., plata urmând a fi făcută în condiţiile şi în temeiul OUG nr. 71/2009, astfel încât nu se poate vorbi de o diminuare a drepturilor salariale ci numai de o amânare a plăţilor şi, prin urmare nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei pagube iminente.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:
Privitor la excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, Curtea constată că este neîntemeiată, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada suspendării anterioare a efectelor actului contestat prin hotărâri opozabile reclamanţilor şi în condiţiile în care, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană vătămată prin acte administrative beneficiază de acest drept, cu condiţia de a face dovada îndeplinirii condiţiilor, cumulativ impuse de lege.
Nu este întemeiată nici susţinerea potrivit căreia, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară, cererea de suspendare formulată în cauză a rămas fără obiect întrucât analizarea de către instanţă a cererii cu care este investită trebuie făcută în raport de legislaţia în vigoare la data emiterii respectivului act.
Pe fond, se constată că, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, intimaţii reclamanţi au făcut dovada îndeplinirii în speţă a condiţiilor impuse de art. 14 din legea contenciosului administrativ.
Astfel, în speţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
În primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin actele administrative analizate, emise la data de 2 iulie 2009, recurenţii au intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Trebuie precizat, de asemenea, că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În cauza de faţă, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
De asemenea, un alt aspect care vădeşte aparenţa de nelegalitate a actelor contestate îl constituie încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
În ceea ce priveşte noţiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, o defineşte ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Această condiţie legală este, de asemenea, îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistraţi şi stat.
Faţă de cele arătate, apreciind că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1140 din 5 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3759/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3762/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
