ICCJ. Decizia nr. 3796/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3796/2010
Dosar nr. 3343/2/2009
Şedinţa publică din 23 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamantul P.C. a solicitat în contradictoriu cu C.N.C.D. anularea Hotărârii nr. 136/2009, emisă de pârât şi obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 50.000 lei, datorate ca urmare a nesoluţionării cererii şi a necomunicării într-un termen rezonabil a răspunsului în cadrul procedurii administrative.
În motivarea cererii, s-a arătat că hotărârea a fost adoptată cu încălcarea termenului de 90 de zile de la sesizare, prevăzut de art. 20 alin. (7) din OG nr. 137/2000 şi a termenului de 15 zile de la adoptare, termen în care hotărârea trebuia comunicată, potrivit art. 20 alin. (8) din OG nr. 137/2000.
S-a susţinut că prin hotărârea contestată pârâtul nu s-a pronunţat cu privire la toate faptele de discriminare sesizate, respectiv cu privire la faptul că situaţia reclamantului la locul de muncă nu s-a schimbat ulterior hotărârii C.N.C.D. nr. 1457/2007, hotărâre prin care s-a stabilit că faptele prezentate de către petent sunt fapte de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1), (4), (5), (7) şi art. 15 din OG nr. 137/2000 şi prin care a fost sancţionat contravenţional angajatorul reclamantului.
De asemenea, Hotărârea nr. 136/2009 este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea art. 20 pct. 7 din OG nr. 137/2000, respectiv cu depăşirea duratei rezonabile a procedurii administrative, care a fost finalizată la 26 februarie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 3804 din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins contestaţia formulată de reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţia, instanţa de fond a reţinut că prin Hotărârea nr. 136/2009, a C.N.C.D., s-a hotărât că faptele sesizate de către petent cu privire la un tratament de izolare la locul de muncă nu sunt susţinute de probe suficiente, pentru a fi calificate drept fapte de discriminare, că aspectele sesizate cu privire la faptul că petentul nu primeşte drepturile salariale pe card, nu constituie fapte de discriminare, iar cele cu privire la creşterile salariale nu sunt susţinute de probe suficiente, dispunându-se clasarea dosarului.
Reclamantul s-a adresat C.N.C.D. solicitând constatarea încălcării grave a drepturilor salariale de către angajatorul SC V.D. SA, iar prin hotărârea nr. 147 din 2 aprilie 2007, pârâtul a constatat că faptele sesizate reprezintă fapte de discriminare, dispunând sancţionarea contravenţională a autorului faptei de discriminare.
La 4 decembrie 2007, reclamantul s-a adresat din nou C.N.C.D., arătând că situaţia constatată în cuprinsul hotărârii anterior menţionate nu s-a schimbat, din dispoziţia conducerii SC V.D. fiind izolat de restul colectivului, fiind singurul angajat care îşi primeşte banii pe card şi că nu a beneficiat de măriri salariale, din anul 2003.
În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate ale hotărârii invocate de către reclamant, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (7) şi alin. (8) din OG nr. 137/2000, în ceea ce priveşte termenul în care trebuia adoptată hotărârea de către pârâtul C.N.C.D. şi respectiv comunicată, instanţa de fond a reţinut că, din economia de ansamblu a OG nr. 137/2000, reiese că acest termene sunt termene de recomandare, a căror depăşire nu atrage nulitatea actului în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut expres această sancţiune.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a constatat că pârâtul în mod corect a reţinut că, în cauză, reclamantul nu a dovedit existenţa unor fapte de discriminare, derivând din tratamentul de izolare la locul de muncă, ulterior pronunţării hotărârii nr. 147 din 2 aprilie 2007 a C.N.C.D. şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000.
În ceea ce priveşte discriminarea produsă prin depunerea salariului petentului pe card în raport de conţinutul cererii formulate de reclamant la 12 iunie 2006, instanţa de fond a reţinut că această modalitate de plată a salariului a fost solicitată chiar de către reclamant, astfel încât în mod legal a reţinut pârâtul că aceasta nu poate fi apreciată drept faptă de discriminare, potrivit art. 2 din OG nr. 137/2000.
De asemenea, susţinerea contestatorului referitoare la faptul că a fost singurul salariat care nu a beneficiat de creşteri salariale în anul 2003, este infirmată de probele administrate în cauză din care rezultă că salariile tuturor angajaţilor firmei, inclusiv al petentului au fost majorate, începând cu 1 noiembrie 2004.
În ceea ce priveşte solicitarea privind acordarea daunelor morale, instanţa de fond a reţinut că în sarcina pârâtului nu poate fi reţinută existenţa unei fapte culpabile de natură să aducă atingere onoarei reputaţiei sau demnităţii reclamantului, respingând ca neîntemeiat şi acest capăt de cerere.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul P.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că instanţa de fond face referire la dispoziţiile art. 19 alin. (6) din OG nr. 137/2000, însă conţinutul articolului nu are nicio legătura cu consideraţiile instanţei, dovadă a superficialităţii cu care a fost analizată pricina.
Recurentul critică modul în care instanţa de fond a verificat îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 20 alin. (6) din OG nr. 137/2000, întrucât s-a analizat sarcina probei exclusiv în sarcina petentului, neţinând cont de dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din OG nr. 137/2000, deoarece probatoriul insuficient administrat în cauză este o consecinţă a vinei exclusive a agenţilor constatatori C.N.C.D. care nu au solicitat societăţii actele care ar fi putut clarifica obiectivele controlului, inclusiv eliberarea unor copii de pe documentele solicitate în vederea clarificării tuturor aspectelor din petiţia de sesizare.
De asemenea, recurentul consideră că instanţa de fond în mod eronat a apreciat că nu s-a făcut dovada existentei a unui tratament diferenţiat care să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor, astfel încât în cauză să poată fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (I) din OG nr. 137/2000. Recurentul consideră că instanţa de fond a apreciat eronat materialul probator existent în cauza respectivă:
- declaraţiile martorilor propuşi de către petent care sunt în sensul existenţei unui tratament de discriminare la locul de muncă, ulterior adoptării hotărârii nr. 147 din 02 aprilie 2007 a C.N.C.D., instanţa interpretând greşit aceste depoziţii;
- echipa de investigaţii a C.N.C.D. a constatat, prin procesul - verbal, că se menţin faptele catalogate ca discriminatorii prin Hotărârea nr. 147/2007, recurentul fiind nevoit să-şi desfăşoare activitatea la o masă amplasată separat de bancul de lucru la care lucrează colegii săi, iar vestiarul fiind în continuare separat de cel al colegilor, într-o anexă a atelierului ce nu are o sursă de încălzire.
Este inexplicabilă superficialitatea cu care C.N.C.D. a analizat situaţia, în condiţiile în care, prin prezentarea la locul de muncă, s-a constatat menţinerea condiţiilor care au stat la baza unei hotărâri anterioare prin care respectivele fapte au fost calificate ca fiind fapte de discriminare, statuând că faptele sesizate cu privire la un tratament de izolare la locul de muncă nu sunt susţinute de probe suficiente pentru a fi calificate drept fapte de discriminare, C.N.C.D. neadministrând, din culpa proprie, probele conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din OG nr. 137/2000, republicată.
Recurentul precizează că au fost încălcate termenele prevăzute de art. art. 20 alin. (7) si alin. (8) din OG nr. 137/2000, incertitudinea prelungită cauzată de nesoluţionarea cererii într-un termen legal cu privire la discriminarea la locul de muncă constituind o sursă de nelinişte permanentă referitoare la atingerea onoarei, demnităţii şi personalităţii, prin expunerea dispreţului şi neîncrederii altor persoane şi instituţii, cărora a fost nevoit să le dea explicaţii cu privire la motivele refuzului de a i se emite respectiva hotărâre.
Recurentul mai arată că tardivitatea răspunsului pârâtei în raport cu dispoziţiile art. 20 din OG nr. 137/2000, republicată, precum şi comunicarea hotărârii adoptate de către Colegiul Director al C.N.C.D. cu încălcarea dispoziţiilor legale sunt de natură să-i producă o vătămare.
Având în vedere culpa pârâtului în crearea prejudiciilor în planul afectării vieţii şi sănătăţii, poziţiei sociale, demnităţii, onoarei şi personalităţii, cu importante consecinţe negative suferite pe plan fizic şi psihic, prin lezarea unor importante valori care definesc personalitatea umană, valori care se referă la cinste, demnitate, onoare, la propria imagine şi la prestigiu profesional, recurentul consideră că se impunea acordarea daunelor pentru acoperirea efectivă a prejudiciului.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că recurentul nu a dovedit existenţa unor posibile fapte de discriminare, ulterior pronunţării hotărârii C.N.C.D. nr. 147/2007.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a C.E.D.O., principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
În plus, Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut.
În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Conform art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".
În opinia Înaltei Curţi, în cauza de faţă, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Recurentul avea obligaţia de a dovedi existenţa faptelor care permit a se presupune existenţa unei discriminări conform art. 20 alin. (6) din OG nr. 137/2000 potrivit cărora „Persoana interesată are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare."
Recurentul acuză C.N.C.D. pentru neprocurarea, neutilizarea şi neadministrarea unui portofoliu suficient în favoarea sa, plasând astfel obligaţia procurării şi administrării probelor în sarcina instituţiei intimate.
C.N.C.D. trebuie să garanteze în condiţii de egalitate şi imparţialitate dreptul la apărare şi contradictorialitate în procesul de soluţionare a litigiilor administrative în materia nediscriminării. Aşadar, C.N.C.D. trebuie să se plaseze neutru în relaţia cu părţile litigiului cu a cărei soluţionare a fost investit.
În ceea ce priveşte prevederile art. 26 alin. (3) din OG nr. 137/2000, acesta capătă incidenţă doar în momentul procesului derulării activităţilor de control ale echipei de investigaţie a Consiliului.
De asemenea, susţinerile recurentului în sensul existenţei unei atitudini de izolare la locul de muncă, nu pot fi primite având în vedere că angajaţii aceleiaşi societăţi infirmă susţinerile acestuia, ba mai mult aceştia au remarcat o schimbare de tratament după pronunţarea hotărârii nr. 147/2007.
Referitor la depăşirea termenelor prevăzute de art. 20 alin. (7) şi alin. (8) instanţa de control judiciar apreciază că nerespectarea acestor termene nu atrage după sine decăderea sau nulitatea hotărârii. Legiuitorul trebuia să instituie în mod expres sancţiuni în acest sens.
Recurentul nu a dovedit prejudiciul moral la care face referire, cauzat de depăşirea termenelor la adoptarea Hotărârii C.N.C.D. nr. 136 din 26 februarie 2009.
Înalta Curte constată că nici motivul de recurs potrivit căruia instanţa de fond în mod greşit nu a acordat daunele morale solicitate nu este fondat şi nu poate fi primit.
Pentru acordarea de daune morale nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci reclamantul trebuie să dovedească daunele suferite.
Chiar dacă suma solicitată de reclamant este modică, iar cuantumul daunelor morale este lăsat la aprecierea judecătorului, partea care solicită plata acestora este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt nefondate şi nu pot fi primite iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.C., împotriva sentinţei civile nr. 3804 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3795/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3797/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
