ICCJ. Decizia nr. 3806/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3806/2010
Dosar nr. 1889/33/2009
Şedinţa publică din 23 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 23 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de obiect, a admis cererea formulată de reclamantul V.G. în contradictoriu cu pârâtul M.A.D.R. şi a dispus suspendarea efectelor Ordinului nr. 2196/2009, emis de pârât, până la soluţionarea fondului cauzei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin actul a cărui suspendare se solicită, emis în baza prevederilor OUG nr. 105/2009, a HG nr. 8/2009, a art. 65 alin. (1) C. muncii şi în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. h) din contractul de management nr. 50 din 15 august 2009, s-a dispus încetarea contractului de management ca urmare a desfiinţării postului.
Instanţa de fond a mai apreciat că susţinerile pârâtei referitoare la imposibilitatea instanţei de a suspenda executarea unui act administrativ cu executare uno ictu (în susţinerea excepţiei de lipsă de obiect) nu pot paraliza ab initio demersul reclamantului de suspendare a executării actului administrativ, întrucât chiar legiuitorul a pus la dispoziţia persoanelor aflate într-o astfel de situaţie acest mijloc de apărare şi prin aceasta a asigurat şi accesul la o instanţă care să analizeze în concret îndeplinirea condiţiilor enunţate anterior. De altfel, dispoziţiile art. 14 nu fac nici o distincţie între actele administrative cu executare succesivă şi cele cu executare uno ictu, astfel încât unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu o poate face. Prin urmare, excepţia lipsei de obiect invocată de pârât a fost respinsă ca atare.
S-a mai constatat că, în cauză, cazul bine justificat rezidă nu numai în simplele afirmaţii ale reclamantului, dar şi din argumentele juridice prezentate şi sumar probate, aparent valabile, de natură a crea însă o îndoială în ceea ce priveşte actele contestate şi a căror legalitate nu a fost încă pe deplin confirmată.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că paguba iminentă este prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidenţă, iar menţinerea efectelor actului administrativ atacat va avea drept consecinţă imediată încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului şi pierderea de către acesta a tuturor drepturilor de natură salarială aferentă.
Instanţa de fond a mai subliniat că prezumţia de legalitate a actului atacat a fost răsturnată prin Decizia nr. 1629/2009 a Curţii Constituţionale, care a reţinut că dispoziţiile legale ale OUG nr. 105/2009 sunt neconstituţionale.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul M.A.D.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că interesul trebuie sa fie actual, iar instanţa de fond trebuia să reţină, în fapt, că pretenţia dedusă judecăţii este lipsită de obiect atât timp cât actul de eliberare din funcţie a ajuns la termen anterior pronunţării şi chiar introducerii acţiunii.
Recurentul mai susţine că potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a vizat doar actele cu executare succesivă şi nu, cele cu executare dintr-o dată cum eronat a reţinut instanţa de fond.
Se mai menţionează că, în cauză, condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită. Această susţinere este argumentată prin aceea că suspendarea executării este o măsura de excepţie care se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu grav sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului.
Lipsirea reclamantului de drepturile salariale aferente funcţiei de conducere exercitate nu produce acestuia o pagubă imposibil sau greu de reparat în viitor.
Prin urmare, posibilitatea de acordarea drepturilor băneşti de către instanţă după analiza fondului cauzei şi tranşarea definitivă asupra legalităţii actului administrativ, face ca cea de a doua condiţie a pagubei iminente, să nu fie îndeplinită în cauză.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect, Înalta Curte reţine că în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond, cu motivarea că dispoziţiile din Legea nr. 554/2004 nu fac distincţie între actele administrative cu executare uno ictu şi actele administrative cu executare succesivă, iar legea trebuie să fie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, fiind astfel admisibilă cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 2196/2009. A accepta teoria recurentului - pârât echivalează cu lipsirea de efecte juridice a normei cuprinse la art. 14 din Legea nr. 554/2004 în privinţa tuturor actelor administrative cu executare uno ictu, care reprezintă de altfel regula în materie, excepţia fiind reprezentată de actele administrative cu caracter normativ. Este de reţinut şi faptul că ţine de esenţa instituţiei juridice a suspendării executării actului administrativ tocmai posibilitatea conferită persoanei vătămate de a obţine întreruperea vremelnică a efectelor juridice ale actului contestat, ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu a actului.
Sub aspectul fondului cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:
Este necontestat faptul că reclamantul a fost numit în funcţia de director coordonator, prin Ordinul nr. 1109/2009, în temeiul prevederilor art. III alin. (3) - (10) şi (12) din OUG nr. 37/2009, şi i-a fost acordat preaviz în vederea eliberării din funcţie, prin Ordinul nr. 2196/2009, emis în temeiul art. IV şi art. XIV din OUG nr. 105/2009.
De asemenea, este necontestat că, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituţională, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituţie, a constatat că Legea pentru aprobarea OUG nr. 37/2009 este neconstituţională, ca urmare a faptului că această ordonanţă de urgenţă este lovită de un viciu de neconstituţionalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora „Ordonanţele de urgenţă (…) nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului (…)".
Or, a argumentat Curtea Constituţională, prin OUG nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcţionarilor publici de conducere funcţiile de director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ - teritoriale.
Totodată, este necontestat că OUG nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din OUG nr. 105/2009 (M. Of. nr. 668/6.10.2009) care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituţională în privinţa dispoziţiilor art. I pct. 1 - 5 şi 26, art. II, art. IV, art. V, art. VIII şi anexa 1, cu motivarea că acestea conţin aceleaşi reglementări şi aceleaşi soluţii legislative ca şi cele ce au constituit obiectul OUG nr. 37/2009 în privinţa neconstituţionalităţii căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1257/2009.
În plus, Curtea Constituţională a reţinut şi faptul că Guvernul, prin adoptarea OUG nr. 105/2009, a încălcat şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii.
Or, caracterul executoriu al unui act administrativ are ca temei fundamental prezumţia de legalitate care funcţionează în favoarea acestuia ca urmare a faptului că orice act administrativ este emis în baza şi în limitele legii, aşa cum este şi cazul ordinului în litigiu care a fost emis în temeiul OUG nr. 105/2009.
Or, în situaţia în care temeiul legal al unui act administrativ a fost declarat neconstituţional, prezumţia de legalitate nu mai funcţionează în favoarea actului administrativ în litigiu, ceea ce face să existe un caz bine justificat pentru suspendarea sa până la soluţionarea cererii de anulare a acestuia.
În ceea ce priveşte existenţa celei de-a doua condiţii, a existenţei unei pagube iminente, instanţa de recurs reţine că urmare emiterii ordinului în litigiu, intimatul - reclamant a fost eliberat din funcţia publică de conducere fiind astfel lipsit de drepturile salariale în temeiul unui act administrativ în favoarea căruia, aşa cum s-a arătat anterior, nu mai subzistă prezumţia de legalitate, astfel că şi condiţia iminenţei unei pagube este îndeplinită.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinţei civile nr. 23 din 21 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3803/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3808/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
