ICCJ. Decizia nr. 3810/2010. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3810/2010
Dosar nr. 1162/46/2009
Şedinţa publică din 23 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 204/ F-C din 24 noiembrie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul K.V.V., împotriva pârâtelor D.G.F.P. Vâlcea şi A.F.P. Râmnicu Vâlcea, a anulat Decizia de impunere nr. 48292 din 05 septembrie 2008 a A.F.P. Rm. Vâlcea şi Decizia nr. 22 din 06 martie 2009 a A.N.A.F. - D.G.F.P. Vâlcea, pentru sumele reprezentând impozit pe venit de 169.619 lei şi majorări de întârziere de 554.793 lei şi a obligat pârâtele la plata sumei de 1.288 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul, cetăţean german, a desfăşurat activitate salarială în cadrul societăţilor J.B.D.E. G.M.B.H. şi B. – D.P.G.M.B.H., la SC O. SA Rm. Vâlcea, între 1998 - 2000, în temeiul contractelor 96-840-0050-9 şi 95-840-0036-9.
Potrivit adresei din 30 iulie 2009 emisă de A.F.E.N., NRW 45116 Essen, reclamantul a avut rezidenţa fiscală în Germania la adresa menţionată.
În cauză, reclamantul a desfăşurat activitatea în România pe o perioadă mai mare de 183 de zile (punct de vedere exprimat cu ocazia întocmirii notei de constatare la 28 februarie 2001), astfel că impunerea sumelor se face în statul în care s-a desfăşurat activitatea, respectiv România. Acelaşi aspect rezultă şi din adresele transmise între Ministerul de Finanţe german şi omologul său român.
Faţă de aceste prevederi, rezultă că reclamantul avea obligaţia depunerii declaraţiilor pentru stabilirea impozitului pe venitul din salarii, în termen de 15 zile de la expirarea lunii pentru care s-a prestat activitatea, angajatorul putând fi solicitat de către autorităţile fiscale pentru furnizarea de informaţii necesare stabilirii impozitului.
Cu privire la controlul efectuat de autorităţile fiscale, pentru perioada în discuţie, s-a constatat că acesta trebuia să se realizeze în conformitate cu dispoziţiile OG nr. 70/1997 inclusiv după adoptarea Codului de procedură fiscală, potrivit art. 237 din acest act normativ, dacă a fost început anterior intrării în vigoare a codului.
Pentru nota de constatare din 28 februarie 2001 la sediul SC O. SA organele fiscale nu au întocmit avizul pentru reclamant, acesta răspunzând chestiunilor ridicate la faţa locului, pentru a nu impieta desfăşurarea verificării.
Ulterior, cu adresa nr. 18813 din 30 septembrie 2001, trimisă şi primită de reclamant la 03 septembrie 2001, pârâta l-a invitat pe acesta la sediul D.G.F.P. Vâlcea, pentru clarificarea situaţiei privind evitarea dublei impuneri pentru veniturile obţinute la SC O. SA.
Instanţa de fond a reţinut că nu a fost depus un proces verbal din care să rezulte ce anume s-a întâmplat, dacă reclamantul s-a prezentat sau nu, dacă a anunţat autorităţile fiscale despre imposibilitatea de a se prezenta. Din susţinerile pârâtei (Decizia 22 din 06 martie 2009, cu trimitere la adresa 53735 din 17 mai 2002), necontestate de către reclamant, rezultă că acesta a răspuns solicitărilor autorităţii fiscale dar a refuzat să dea notă explicativă motivând necunoaşterea legislaţiei în domeniu şi a limbii române. Potrivit susţinerii reclamantului, acesta a arătat că este necesară prezenţa unui reprezentant al angajatorului pentru lămurirea situaţiei.
Reclamantul a părăsit ţara la 20 octombrie 2001, după finalizarea activităţii sale la SC O. SA şi încheierea atribuţiilor încredinţate de firma B.D.
În aceste condiţii, pentru nota de constatare întocmită la 14 mai 2002, de asemenea, la sediul SC O. SA, nu a fost întocmit şi nici transmis către reclamant un aviz cu privire la efectuarea unui control fiscal. Cum aceleaşi dispoziţii legale erau în vigoare şi la data acestui control, se constată că au fost încălcate prevederile art. 11 indice 1 din OG nr. 70/1997.
De asemenea, potrivit menţiunilor notei de constatare, niciunul dintre cele trei exemplare în care s-a întocmit nota de constatare nu a fost comunicat reclamantului, unul fiind lăsat la SC O. SA şi două luate de către organul de control.
În nota de constatare de la 14 mai 2002 s-a reţinut că impozitul este datorat de către firma germană pentru salariaţii săi şi că potrivit art. 8 din actul adiţional la contractul încheiat între angajatorul german şi SC O. SA, această din urmă societate nu s-a angajat să reţină impozitele pentru salariaţii germani, care au desfăşurat activitate în România.
Diligenţele efectuate de către autorităţile române şi corespondenţa purtată cu autoritatea germană nu îndreptăţeşte autoritatea română să nu efectueze controlul fiscal cu anunţarea contribuabilului.
Nu se poate reţine că,în ceea ce-l priveşte pe reclamant, a fost efectuat un act de control fiscal la data de 14 mai 2002, cu toate efectele recunoscute de lege unui asemenea act.
Nici la întocmirea notei de constatare din 02 septembrie 2008 nu s-a emis un aviz şi nu a fost contactat reclamantul. Practic întreaga activitate de control s-a realizat fără anunţarea acestuia, deşi se cunoştea domiciliul acestuia precum şi sediul angajatorului său.
Asupra prescripţiei dreptului organelor de control fiscal de a stabili impozite datorate bugetului de stat, instanţa de fond a apreciat că se impun a fi lămurite următoarele: pe de o parte eventuala suspendare a termenului de prescripţie în temeiul art. 23 lit. b) şi c) din OG nr. 70/1997, determinat de atitudinea reclamantului, iar pe de altă parte eventuala suspendare a termenului de prescripţie, în temeiul art. 92 alin (2) C. proCod Fiscal, pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere.
Faţă de durata pentru care se calculează impozitul în discuţie rezultă că termenul de prescripţie curge pentru fiecare sumă care trebuia reţinută cu titlu de impozit lunar, de la jumătatea lunii următoare celei pentru care se datorează [(art. 9 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 32/1991 şi art. 28 din OG nr. 73/1999)], astfel că pentru activitatea din anul 2000 prescripţia începea să curgă cel mai târziu din ianuarie 2001. Fără suspendare termenul s-ar fi împlinit în ianuarie 2006, pentru ultima lună a anului 2000.
Reclamantul nu a părăsit ţara pentru a se sustrage controlului fiscal, după cum rezultă din adresa SC O. SA, sau din adresele din 11 mai 2009, şi respectiv 18 mai 2009. Activitatea sa la firma angajatoare a fost finalizată astfel că rămânerea pe teritoriul României nu se justifica în continuare.
În temeiul art. 11 alin. (1) din OG nr. 70/1997, nu se poate reţine că motivul necunoaşterii limbii române şi a legislaţiei în domeniu, precum şi necesitatea prezenţei unui reprezentant al angajatorului său, nu era unul rezonabil pentru ca reclamantul să nu dea notă explicativă, deşi se prezentase la solicitarea autorităţii fiscale. De asemenea, la întoarcerea în Germania, reclamantul a făcut demersuri pentru lămurirea aspectelor legate de plata impozitului pe salariul primit, adresându-se în scris angajatorului în acest sens.
Pe de altă parte, ipoteza prevăzută de art. 23 lit. c) nu este incidenţă în cauză, devreme ce nu a fost întocmită o dispoziţie a organelor fiscale în sensul remedierii deficienţelor.
Ca atare, nu se poate reţine suspendarea termenului de prescripţie prin sustragerea reclamantului de la efectuarea controlului fiscal.
Aşadar, chiar dacă se apreciază că nota de constatare întocmită la 14 mai 2002 reprezintă un act fiscal legal întocmit potrivit normelor în vigoare la data întocmirii sale, nu se poate face aplicarea art. 92 alin. (2) C. proCod Fiscal, deoarece acesta a intrat în vigoare în timp ce termenul de prescripţie era în curs, iar potrivit art. 231 C. proCod Fiscal, termenele în curs se calculează după normele în vigoare la data când au început să curgă. Pe de altă parte, art. 92 alin. (2) C. proCod Fiscal, instituie un caz de suspendare nou (începerea inspecţiei fiscale), faţă de cele menţionate în art. 23 din OG nr. 70/1997. Acest caz, în speţa de faţă, ar fi situat anterior intrării în vigoare a Codului de procedură fiscală, or, legea nouă nu poate să retroactiveze.
Nefiind incidente cauze de suspendare a termenului de prescripţie a dreptului de a stabili impozitele datorate bugetului de stat, acesta a curs continuu, împlinindu-se în anul 2006, astfel că actele de control fiscal efectuate în anul 2008 (nota de constatare din 02 septembrie 2008, Decizia de impunere nr. 48292 din 05 septembrie 2008) au fost întocmite în afara termenului de prescripţie.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâta D.G.F.P. Vâlcea în nume propriu şi în numele A.F.P.M. Râmnicu Vâlcea, a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că ceea ce nu a reţinut corect instanţa de fond este comportamentul intimatului reclamant în sensul că nu a depus declaraţiile pentru stabilirea impozitului pe venitul din salarii, s-a sustras controlului fiscal şi a refuzat colaborarea cu organele fiscale române în sensul stabilirii impozitului pe venitul din salarii datorat de acesta aşa cum rezultă din cele ce vom arăta în continuare.
Cu adresa nr. 360884 din 10 ianuarie 2001, Ministerul Finanţelor Publice a solicitat D.G.F.P. a Judeţului Vâlcea să ia măsuri pentru identificarea veniturilor de natură salarială obţinute în anul 1999 de d-l. K.V.V.
O altă reţinere greşită a instanţei de fond este aceea că, în ceea ce îl priveşte pe reclamant nu a fost efectuat un control fiscal cu toate efectele recunoscute de lege unui asemenea act, făcându-se trimitere expresă la faptul că nu a fost emis un aviz pentru reclamant.
Numai că, în cauza de faţă,aşa cum rezultă din nota de constatare din 28 februarie 2001 controlul fiscal a fost efectuat la SC O. SA, iar cu această ocazie s-a constat că SC O. SA nu a reţinut impozitul datorat organelor fiscale române de intimatul reclamant şi totodată s-a precizat că, aceste constatări vor fi utilizate de organele fiscale pentru o determinare a impozitului pe salarii datorat de intimatul reclamant autorităţilor fiscale române.
Recurentele precizează că intimatul reclamant K.V.V. avea cunoştinţă despre controlul efectuat la SC O. SA întrucât a dat notă explicativă organelor de inspecţie fiscală şi, în aceste condiţii, nu era nevoie de transmiterea unui aviz de control către intimatul reclamant.
Deoarece intimatul reclamant nu a dat curs solicitărilor D.G.F.P. Vâlcea conform adresei nr. 18831 din 30 august 2001 nu a putut fi prezentat un proces verbal din care să rezulte ce s-a întâmplat, aspect la care face trimitere instanţa de fond în hotărârea atacată.
Tot în sensul prezentării reclamantului în vederea clarificării situaţiei sale privind impozitul datorat statului român prin D.G.F.P. Vâlcea a solicitat sprijinul SC O. SA cu adresa nr. 16312 din 22 mai 2009.
Ca răspuns la solicitările D.G.F.P. Vâlcea, cu adresa nr. 7117 din 24 mai 2002 SC O. SA a precizat că intimatul reclamant K.V.V. nu mai este prezent la sediul acesteia din data din 20 octombrie 2001 şi nu au cunoştinţă despre domiciliul ulterior.
Ca atare nici pentru încheierea notei de constatare 14 mai 2002 nu era nevoie de transmiterea unui aviz către intimatul reclamant K.V.V. întrucât controlul s-a efectuat la SC O. SA şi din investigaţiile efectuate rezulta că intimatul reclamant nu se mai afla la sediul SC O. SA.
Având în vedere că de la data întocmirii actului de control şi până la intrarea în vigoare a OG nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală au trecut 19 luni, ca efect al suspendării prescripţiei, recurentele consideră că, în cauză, suntem în prezenta joncţiunii dispoziţiilor actelor normative în vigoare la data întocmirii acestui act de control cu codul de procedură fiscală.
Astfel fiind, A.F.P.M. Râmnicu Vâlcea a emis în termen Decizia de impunere.
Pe de altă parte, reţinerea instanţei de fond în sensul prescrierii dreptului organelor fiscale de a stabili impozitul datorat de cetăţeanul german şi prin care face trimitere la dispoziţiile OG nr. 70/1997 care reglementează controlul fiscal nu poate fi reţinută, deoarece, intimatul - reclamant a fost invitat la sediul D.G.F.P. Vâlcea în vederea clarificării situaţiei privind impozitul datorat statului român şi s-a solicitat totodată şi sprijinul O. SA în sensul prezentării intimatului reclamant.
Întrucât reclamantul nu s-a prezentat la organele fiscale şi a părăsit România direcţiile abilitate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice au solicitat obţinerea de informaţii şi contactarea acestuia prin intermediul Ministerului Federal de Finanţe German.
În cursul anului 2008, datorită informaţiilor furnizate de Ministerul Federal de Finanţe German, a fost posibilă definitivarea impunerii şi au fost comunicate reclamantului obligaţiile datorate bugetului general consolidat al statului român.
Cum între timp au intrat în vigoare dispoziţiile OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, titlul de creanţă pentru obligaţiile datorate de reclamant s-a emis în conformitate cu dispoziţiile art. 85 alin. (1) lit. b) C. proCod Fiscal, respectiv decizie de impunere pentru impozitul pe venit suplimentar de plată pentru persoane fizice care desfăşoară activităţi independente în mod individual sau într-o formă de asociere.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Reclamantul, cetăţean german, a desfăşurat activitate salarială în cadrul societăţilor J.B.D.E. G.M.B.H. şi B. – D.P. G.M.B.H., la SC O. SA Rm. Vâlcea, între 1998 - 2000, în temeiul contractelor 96-840-0050-9 şi 95-840-0036-9.
Potrivit art. 13 alin. (2) din D. nr. 625/1973 pentru ratificarea Convenţiei dintre Republica Socialistă România şi Republica Federală Germania privind evitarea dublei impuneri asupra veniturilor şi averii, în vigoare pentru perioada în discuţie, remuneraţiile pe care o persoană care îşi are reşedinţa într-un stat contractant le primeşte pentru o muncă prestată ca angajat în celălalt stat contractant pot fi impuse numai în primul stat contractant, dacă: a) beneficiarul nu locuieşte, în total, în celălalt stat mai mult de 183 zile în cursul anului calendaristic respectiv; b) remuneraţiile sunt plătite de o persoană care angajează sau pentru o persoană care angajează şi care nu îşi are reşedinţa în celălalt stat; c) remuneraţiile nu sunt plătite de către un sediu stabil sau de un centru stabil pe care cel care angajează îl are în celălalt stat.
Impunerea sumelor se face în statul în care s-a desfăşurat activitatea, respectiv România. Acelaşi aspect rezultă şi din adresele transmise între Ministerul de Finanţe german şi omologul său român.
Deci, şi normele procedurale care se vor aplica sunt determinate tot în raport de statul care are dreptul să impună suma în discuţie.
Pe de altă parte este important de stabilit în sarcina cui se afla obligaţia de a plăti impozitul pe salariu. In contractul încheiat între reclamant şi angajatorul său s-a statuat că predarea declaraţiei fiscale necesare şi prelucrarea tuturor problemelor fiscale precum şi plata impozitelor în ţara în care se desfăşoară activitatea se vor face de către angajator. De asemenea, în nota de constatare din 14 mai 2002 s-a reţinut că impozitele sunt datorate de firma B.D. şi puteau fi achitate pentru acesta şi de către societatea beneficiară, SC O. SA.
La momentul la care reclamantul a primit sumele de bani cu titlu de remuneraţie pentru munca prestată în cadrul proiectului desfăşurat la societatea română, în România erau în vigoare prevederile Legii nr. 32/1991.
Potrivit art. 9 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 32/1991, pentru salariile primite din străinătate de către persoanele care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României, impozitul pe salarii se calculează de către organul fiscal în raza căruia îşi are sediul sau domiciliul persoana juridică sau fizică la care se desfăşoară activitatea, pe baza declaraţiilor depuse, în termen de 15 zile de la expirarea lunii pentru care s-a prestat activitatea, de persoanele beneficiare de venituri, precum şi a informaţiilor pe care persoana juridică sau fizică la care se desfăşoară activitatea este obligată să le aducă la cunoştinţă acestuia în acelaşi termen.
Termenul de depunere a declaraţiei constituie şi termen de plată a impozitului. Impozitul aferent tuturor drepturilor salariale se reţine la data plăţii acestora şi se varsă lunar la bugetul de stat o dată cu ridicarea sumelor pentru plata celei de-a doua chenzine sau la data plăţii salariului, în cazul în care plata acestuia se face o dată pe lună.
De asemenea, potrivit art. 28 din OG nr. 73/1999 contribuabilii care îşi desfăşoară activitatea în România şi obţin venituri sub formă de salarii din străinătate, au obligaţia ca, personal sau printr-un reprezentant fiscal, să calculeze impozitul conform art. 24, să îl declare şi să îl plătească în termen de 15 zile de la expirarea lunii pentru care s-a realizat venitul.
Faţă de aceste prevederi, rezultă că reclamantul avea obligaţia depunerii declaraţiilor pentru stabilirea impozitului pe venitul din salarii, în termen de 15 zile de la expirarea lunii pentru care s-a prestat activitatea, angajatorul putând fi solicitat de către autorităţile fiscale pentru furnizarea de informaţii necesare stabilirii impozitului.
Potrivit art. 11 indice 1 din OG nr. 70/1997, înaintea desfăşurării unei acţiuni de control fiscal la sediul, domiciliul sau reşedinţa contribuabilului, acesta are dreptul: a) să fie informat în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de verificare; b) să fie înştiinţat în legătură cu drepturile şi obligaţiile sale, care rezultă din prezenta ordonanţă.
De asemenea, se prevede că avizul de verificare va cuprinde: baza legală a transmiterii lui şi a desfăşurării controlului fiscal; perioada în care este programată să se desfăşoare acţiunea de control fiscal; impozitele şi perioadele impozabile care vor fi cuprinse în verificare.
Avizul de verificare se transmite contribuabilului cu cel puţin 15 zile înainte de data începerii efective a acţiunii de control fiscal.
Potrivit art. 11 alin. (1) din OG nr. 70/1997, pentru motive întemeiate, contribuabilii pot solicita modificarea datei de începere a controlului fiscal, solicitare care se comunică în scris, conducerii organului de control fiscal. Lipsind o dovadă scrisă cu privire la discuţiile care au avut loc în perioada prevăzută în invitaţie 03 - 07 septembrie 2001, rezultă chiar din cele reţinute de autoritatea fiscală, că s-a solicitat o amânare a controlului, din motive temeinice, anume necunoaşterea legislaţiei în domeniu şi a limbii române, care nu pot fi contestate.
Nefiind întocmit un înscris nu rezultă că s-ar fi stabilit un termen ulterior la care să se efectueze controlul, astfel că pentru întocmirea ulterioară a unui nou act de control se impunea reluarea avizării prevăzută de textul menţionat.
Şi reglementarea actuală se referă la această cerinţă, art. 101 C. proCod Fiscal, arată că înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale, organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze contribuabilul în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală. Art. 102 arată modurile de comunicare a avizului, cazurile în care acesta nu ar fi necesar nefiind incidente ipotezele prevăzute la lit. b) - în cazul unor acţiuni îndeplinite ca urmare a solicitării unor autorităţi, potrivit legii sau la lit. c) - în cazul controlului inopinat şi al controlului încrucişat.
În cauză, întreaga activitate de control s-a realizat fără anunţarea acestuia, deşi se cunoştea domiciliul acestuia precum şi sediul angajatorului său.
Nu se poate reţine reaua credinţă sau sustragerea de la efectuarea controlului fiscal atât timp cât, la data plecării reclamantului din România, un astfel de control nici măcar nu începuse.
În Decizia nr. 22 din 06 martie 2009 se menţionează că prin scrisoarea nr. 53735 din 17 mai 2002 „a refuzat să dea o notă explicativă, motivând amânarea discuţiilor/audierilor şi solicitând reluarea acestora în prezenţa unui avocat" întrucât la discuţiile/audierile de la Administraţia Financiară Râmnicu - Vâlcea nu a fost pus la dispoziţie nici un interpret, am cerut prezenţa unui traducător şi al unui reprezentant al firmei mele şi/sau un specialist.
Or, până la plecarea reclamantului din România acesta nu a fost rechemat la audieri nici la adresa cunoscută de autorităţile fiscale române şi nici la firma unde lucra respectiv B.D.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, notele de constatare încheiate în anii 2001 şi 2002 de către D.G.F.P. Vâlcea nu sunt de natură a stabili diferenţe suplimentare de impozite şi taxe şi nu reprezintă „veritabile acte de inspecţie fiscala" sau de control fiscal şi nu cuprind elementele de formă sau de fond ale acestor acte, deoarece acestea au fost încheiate în urma unei verificări efectuate la SC O. SA şi nu la reclamant, aceste acte nefiindu-i opozabile şi mai mult decât atât, acestea nu au fost comunicate decât odată cu Decizia de impunere contestată la data de 15 decembrie 2008.
Prin urmare, notele de constatare nu fac decât, să constate o situaţie de fapt şi nu să stabilească impozite şi taxe.
Este eronată şi susţinerea că nu mai era necesară transmiterea avizului deoarece la data efectuării controlului la SC O. SA reclamantul nu se mai afla în România. Atât timp cât se cunoştea adresa din Germania, nu exista niciun impediment pentru pârâte de a-şi îndeplini obligaţia legală şi de a transmite avizul de începere a controlului.
Asupra prescripţiei dreptului organelor de control fiscal de a stabili impozite datorate bugetului de stat, instanţa de fond, în mod corect a apreciat că se impune a fi lămurite: pe de o parte eventuala suspendare a termenului de prescripţie în temeiul art. 23 lit. b) şi c) din OG nr. 70/1997, determinat de atitudinea reclamantului, iar, pe de altă parte, eventuala suspendare a termenului de prescripţie, în temeiul art. 92 alin (2) C. proCod Fiscal, pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere.
Potrivit art. 21 din OG nr. 70/1997, aplicabilă în cauză, dreptul organelor de control fiscal de a stabili diferenţe de impozite şi majorări de întârziere pentru neplata în termen a acestora, pentru o perioadă impozabilă, se prescrie după cum urmează: a) în termen de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declaraţiei pentru perioada respectivă; b) în termen de 5 ani de la data ultimului termen legal de plată a impozitului, în cazul în care legea nu prevede obligaţia depunerii declaraţiei; c) în termen de 5 ani de la data comunicării, către contribuabil, a impozitului stabilit de organele fiscale sau, după caz, de serviciile de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale în condiţiile prevăzute de lege.
Totodată, potrivit art. 23 din OG nr. 70/1997 termenele de prescripţie prevăzute la art. 21 se suspendă: b) pe timpul cât contribuabilul se sustrage, cu rea-credinţă, de la efectuarea controlului fiscal sau c) cât timp contribuabilul, ca urmare a dispoziţiilor organelor fiscale sau, după caz, a serviciilor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, remediază deficienţele sau îndepărtează cauzele care împiedică desfăşurarea controlului fiscal.
Chiar dacă se apreciază, aşa cum susţine pârâta, că nota de constatare nr. 53672 din 15 mai 2002, sub care a fost înregistrată nota din 14 mai 2002, este un veritabil act de inspecţie fiscală, nu se poate face aplicarea art. 92 alin. (2) din OG nr. 92/2003.
Potrivit acestui text, termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiei fiscale se suspendă pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecţiei fiscale şi momentul emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale.
În primul rând în cauză nu se poate face aplicarea art. 92 alin (2) C. proCod Fiscal, deoarece potrivit art. 231 din acelaşi act normativ, termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă. De asemenea, art. 237 C. proCod Fiscal, prevede că inspecţiile fiscale începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod se vor continua potrivit procedurii existente la data când au fost începute.
Or, în cazul reclamantului, nu a fost comunicată niciodată intenţia şi, mai mult decât atât, nu a fost comunicată nicio „dispoziţie în sensul art. 23 lit. c) din OG nr. 70/1997".
În acest sens sunt şi prevederile pct. 2.4 din Instrucţiunile de aplicare a prevederilor OG nr. 70/1997 privind controlul fiscal, conform cărora, in cazul în care, cu ocazia efectuării controlului fiscal, inspectorul constată deficienţe sau alte cauze care împiedică desfăşurarea controlului şi dispune măsuri pentru remedierea acestora, prescripţia se suspendă pe timpul cât contribuabilul îndeplineşte măsurile dispuse de acesta.
În cazul reclamantului, nu a fost demarat un control fiscal în termenul de prescripţie, în cursul căruia inspectorii să fi constatat deficiente, pentru care să emită dispoziţii de remediere
Mai mult, conform pct. 3.5 din aceleaşi Instrucţiuni, suspendarea termenului de prescripţie se face în baza documentului (proces - verbal de control, notă de constatare) prin care organul fiscal constată existenţa unuia dintre cazurile prevăzute de lege pentru suspendare.
În cauză, nu s-a emis niciun proces - verbal de control sau notă de constatare, care să constate deficienţe sau cauze care împiedică desfăşurarea controlului şi pe care, printr-o dispoziţie a organelor de control, urma să fie remediată de reclamant.
Prim urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentelor sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Vâlcea în nume propriu şi în numele A.F.P.M. Râmnicu-Vâlcea, împotriva sentinţei civile nr. 204/ F-C din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3809/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3811/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
