ICCJ. Decizia nr. 3870/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3870/2010
Dosar nr. 848/1/2010
Şedinţa publică din 24 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din data de 12 februarie 2009, pronunţată, în dosarul nr. 28743/3/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis cererea inculpatei C.(B.)S. de sesizare a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a prevederilor HG nr. 949/1999, suspendând judecata cauzei până la soluţionarea irevocabilă a excepţiei.
Învestită cu soluţionarea acestei excepţii, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2562 din 16 iunie 2009, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate a HG nr. 949/1999 invocată de reclamanta C.S. în contradictoriu cu pârâţii J.D., M.I.A., T.E.I., G.R. şi intervenienţii M.A.P.D.R. şi M.F.P., respingând totodată excepţia lipsei de interes, în promovarea acţiunii, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
S-a susţinut, în motivarea excepţiei, că hotărârea menţionată este contrară prevederilor art. 107 alin (2) din Constituţia României, încalcă acte normative cu forţă juridică superioară, respectiv Decretul nr. 16/1976, de aprobare a Metodologiei generale de tehnică legislativă şi dispoziţiile art. 4 alin (3) din Legea nr. 24/2000, precum şi dispoziţiile exprese ale Acordului încheiat de G.R. şi Guvernul S.U.A. privind modalităţile prin care se poate schimba destinaţia fondului rambursabil oferit de S.U.A.
în cauză, s-a depus întâmpinare de către pârâtul G.R. şi s-a formulat cerere de intervenţie în interesul acestui pârât de către M.A.P.D.R., ambii invocând excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată, iar intervenientul, în plus şi excepţia lipsei de interes în promovarea acesteia.
Instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie formulată de M.A.P.D.R. şi a respins cererea de intervenţie, formulată în interesul aceluiaşi pârât, de M.F.P.
Analizând cu prioritate cele două excepţii mai sus menţionate, Curtea de apel a reţinut că reclamanta, fiind trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de deturnare de fonduri, prevăzută de art. 3021 alin. (2) C. pen., constând în schimbarea destinaţiei fondului de contrapartidă constituit din contravaloarea în lei a ajutorului nerambursabil primit din partea S.U.A., contrar dispoziţiilor HG nr. 949/1999, apare cu evidenţă că aceasta justifică interesul promovării acţiunii.
Cu privire la excepţia inadmisibilităţii demersului reclamantei opinia curţii de apel a fost aceea că actul administrativ dedus judecăţii este unul individual, iar nu normativ, producând efecte juridice faţă de un subiect determinat atunci când stabileşte că M.A.P.D.R. va utiliza suma prevăzută ca suport financiar pentru acoperirea cheltuielilor de condiţionare şi depozitare a grâului, aparţinând unor producători agricoli stabiliţi în baza criteriilor aprobate prin ordin al ministrului agriculturii.
Pe cale de consecinţă, în raport de împrejurarea că excepţia de nelegalitate invocată în speţă, are ca obiect un act administrativ unilateral, cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, instanţa a apreciat că excepţia de nelegalitate invocată este inadmisibilă.
Astfel, s-a reţinut că judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al C.E.D.O. şi al dreptului comunitar este competent să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional, considerent în raport de care s-a constatat că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe cale incidenţă, a excepţiei de nelegalitate a actelor administrative unilaterale, cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.L.F.O. şi practicii C.E.D.O; s-a invocat în acest sens soluţia de principiu adoptată la data de 26 mai 2008 în şedinţa Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea unificării practicii.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs reclamanta C.S., precum şi pârâţii M.I.A. şi J.D.
Decizia pronunţată în recurs.
Prin Decizia nr. 4771 din 3 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile declarate de C.S., M.I.A. şi J.D., ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
A constatat că nu sunt întemeiate motivele de recurs ce vizează nerespectarea dreptului la apărare al recurenţilor J.D. şi respectiv I.M., prin pretinsa încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmare a citării prin procedura publicităţii la uşa instanţei a recurentului J.D. şi respectiv prin neacordarea unui termen pentru lipsă de apărare solicitat de recurentul M.I.
Astfel, reţine cu prioritate că prima instanţă de contencios administrativ a fost investită cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a HG nr. 949/1999, în condiţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca urmare a invocării acestei excepţii în faţa unei instanţe penale, de către reclamanta - recurentă C.S. (inculpat în dosarul penal).
La termenul de judecată din 14 aprilie 2009 constatând că citaţia expediată pârâtului - recurent J.D., la adresa existentă şi menţionată în cauza penală, a fost restituită cu menţiunea „mutat de la adresă" şi date fiind prevederile art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, vizând procedura de soluţionare, de urgenţă, prima instanţă, în mod corect, în opinia Înaltei Curţi a dispus citarea în condiţiile art. 95 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât nici una dintre părţile din cauză nu a fost în măsură să îi indice noul domiciliu.
Raportat şi la obiectul cauzei, nu se poate reţine că în acest mod s-ar fi pricinuit recurentului o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind incidente nici prevederile art. 95 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că recurentul pârât J.D. nu a dovedit că a fost cu rea-credinţă citat în cauză, prin publicitate.
De asemenea, sunt nefondate şi criticile vizând pretinsa încălcare a dreptului la apărare a recurentului pârât M.I., legal citat la adresa indicată în cauza penală, câtă vreme cererea formulată în temeiul art. 156 C. proc. civ., a fost respinsă motivat de către instanţă, fiind apreciată ca nefiind temeinic motivată, după cum rezultă din încheierea de şedinţă de la 9 iunie 2009 în condiţiile în care art. 156 C. proc. civ., prevede numai posibilitatea acordării de către instanţă a unui termen pentru un astfel de motiv şi nu o obligativitate în acest sens.
înalta Curte a respins şi criticile recurentei C.S., vizând aceleaşi aspecte, mai cu seamă că, din perspectiva modalităţii de citare a celorlalţi doi recurenţi aceasta nu poate invoca nicio potenţială vătămare proprie.
Se constată ca nefondate şi criticile recurentei C.S. vizând stabilirea naturii juridice a actului administrativ a cărui excepţie s-a invocat, respectiv a HG nr. 949/1999, pentru modificarea HG nr. 818/1999 privind utilizarea Fondului de Contrapartidă constituit din contravaloarea în lei a ajutorului primit din partea S.U.A., conform Acordului de credit nerambursabil pentru importul de mărfuri, aprobat prin HG nr. 45/1993, în sensul că instanţa de contencios administrativ greşit a apreciat că acesta este un act administrativ individual şi nu unul normativ, cum se impunea.
înalta Curte a reţinut că prima instanţă în mod corect a apreciat actul ca având o astfel de natură juridică, rezultând fără echivoc din cuprinsul acestuia că se adresează şi este de natură a produce efecte faţă de persoane determinate şi determinabile, dinainte stabilite, în cauză, faţă de producătorii agricoli stabiliţi în baza criteriilor aprobate prin ordin al M.A.A. De altfel, chiar recurenta, în cuprinsul motivării excepţiei de nelegalitate invocată, califică acest act administrativ ca fiind unul individual, şi nu normativ.
Aşa fiind. nu se putea reţine natura de act administrativ normativ a hotărârii de guvern menţionată, neputându-se evident susţine că aprecierea cuprinsă în încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, republicată, ar putea avea autoritate de lucru judecat şi ar „obliga" astfel la o identică calificare, cum eronat s-a susţinut.
O astfel de apreciere este în totală neconcordanţă cu voinţa legiuitorului, cu esenţa instituţiei excepţiei de nelegalitate şi nu are de fapt nici un suport juridic, câtă vreme numai instanţa de contencios administrativ are competenţa de soluţionare în această materie.
Înalta Curte a apreciat ca nefondată şi critica vizând necomunicarea încheierii de dezbateri, întrucât în sensul art. 266 alin. (3) C. proc. civ., comunicarea este necesară pentru ca partea, cunoscând considerentele hotărârii, să poată formula motivele căii de atac, recurenta reclamantă neprobând existenţa vreunui prejudiciu sau a unei vătămări din această perspectivă, de necomunicarea încheierii din 9 iunie 2009.
Totodată, nefondate sunt şi toate celelalte motive formulate de recurenta - reclamantă S.C. prin care, în variate forme este criticată soluţia dată de prima instanţă asupra excepţiei de nelegalitate invocată, date fiind argumentele prezentate de instanţa de fond, conform cu practica constantă în această materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care de altfel s-a şi făcut referire.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. apreciază că se menţine viabilitatea argumentelor prezentate în numeroasele sale decizii, pronunţate în legătură cu admisibilitatea invocării excepţiilor de nelegalitate a actelor administrative individuale, adoptate anterior intrării în vigoare a prezentei legi a contenciosului administrativ, nr. 554/2004, republicată, cum este şi cazul HG nr. 949/1999 şi nu se impune, raportat la cele arătate, revenirea asupra acestei practici constante.
Deosebit de argumentele Curţii Constituţionale, a căror substanţă nu este nesocotită, înalta Curte nu poate să nu reţină, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, că judecătorul naţional este cel ce aplică direct şi nemijlocit prevederile cuprinse în tratatele internaţionale, având şi rolul de a aprecia în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa C.E.D.O. şi cea comunitară, respectiv de a interpreta sau îndepărta, în măsura necesară, un act normativ naţional contrar.
Prima instanţă a reţinut în mod corect că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente în măsura în care permit repunerea în discuţie, repetat şi fără limită de timp, a legalităţii unui act administrativ individual, pentru că se încalcă principiile fundamentale consacrate în practica C.E.D.O. şi a celei comunitare, cu referire specială la principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al protecţiei încrederii legitime.
Mai mult, deşi este necontestat că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepţia, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în faţa instanţei, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepţiei de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului.
Instanţa de control judiciar a avut în vedere şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie de la Luxemburg, potrivit căreia este de competenţa judecătorului naţional, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar. Este semnificativ că aceeaşi instanţă comunitară a reţinut, în ceea ce priveşte posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii.
împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire recurenta C.S. invocând prevederile art. III din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu referire la art. 322 C. proc. civ.
În motivare revizuenta arată că după intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2007, la data de 02 august 2OO7, revizuirea a rămas în vigoare, termenul de 3 luni de zile pentru declararea revizuirii curgând, similar ca şi în cazul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., adică de când s-a comunicat hotărârea.
A arătat că, prin hotărârea judecătorească atacată, instanţa de contencios administrativ a declarat ca fiind inadmisibilă excepţia de nelegalitate a art. 2 din HG nr. 949/1999 întrucât vizează un act administrativ individual emis anterior anului 2005, însă în actuala reglementare, procedura prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004 se aplică şi actelor administrative adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a legii.
Apreciază revizuenta că această cale extraordinară de atac este admisibilă deoarece sunt îndeplinite cele 3 condiţii cumulative, esenţiale si obligatorii: - cererea de revizuire vizează o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pronunţată în baza Legii nr. 544/2004; obiectul cererii soluţionate prin hotărâre judecătorească l-a constituit o excepţie de nelegalitate; - prin hotărârea judecătorească a fost respinsă excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă.
Din oficiu, Înalta Curte a pus în discuţia contradictorie a părţilor admisibilitatea căii de atac exercitate în cauză.
Cererea de revizuire de faţă excede cazurilor comune reglementate de dispoziţiile art. 322 C. proc. civ., fiind formulată în temeiul unei reglementări tranzitorii cuprinse în dispoziţiile art. III din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea şi completarea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care are următorul cuprins:
„Hotărârile judecătoreşti pronunţate în baza Legii nr. 554/2004, rămase definitive şi irevocabile fără soluţionarea pe fond a excepţiei de nelegalitate, care a fost respinsă, ca inadmisibilă, pot forma obiectul unei cereri de revizuire, care se poate introduce în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi".
Din textul citat, rezultă că legiuitorul a instituit o cale nouă de atac, extraordinară, împotriva unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate anterior intrării în vigoare a noii legi, hotărâri trecute în puterea lucrului judecat.
Verificând condiţiile de admisibilitate ale revizuirii, Înalta Curte constată că prezenta cerere vizează o hotărâre judecătorească pronunţată la data de 3 noiembrie 2009, ulterior intrării în vigoare a noii legi, astfel că din această perspectivă cererea de revizuire este inadmisibilă.
Totodată, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 702 din 17 iunie 2007, a considerat că norma examinată este constituţională, înalta Curte va aplica cu prioritate, în temeiul art. 20 alin (2) din Constituţie, reglementările internaţionale, respectiv CE.D.O.
Noul caz de revizuire analizat înfrânge dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraful 1, prin prisma atingerii aduse principiului securităţii raporturilor juridice, „care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, B. împotriva României sau Hotărârea din 15 noiembrie 2007, B. împotriva României), judecătorul naţional este obligat să îl înlăture.
Această soluţie este impusă de faptul că legiuitorul a creat în mod nepermis posibilitatea repunerii în discuţie a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin introducerea unei căi de atac extraordinare care nu exista la momentul finalizării litigiului în care se pronunţase această hotărâre, inducând un element nou, imprevizibil în mod absolut pentru părţile litigante. În mod evident, efectul acestei reglementări este de natură a perturba grav raporturile juridice irevocabil tranşate de instanţele de judecată, creând premisele unor condamnări ale Statului român la C.E.D.O., la fel ca în multe cauze, între care şi cele anterior indicate.
Însuşi art. 4 din Legea nr. 554/2004 pe care s-a întemeiat excepţia de nelegalitate, invocată în cauza de faţă, contravine principiului securităţii juridice consacrat de art. 6 din C.E.D.O. şi preambulul la Convenţie, ca o componenţă a dreptului la un proces echitabil.
Cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de C.S. împotriva deciziei nr. 4771 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3860/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3871/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
