ICCJ. Decizia nr. 3936/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3936/2010
Dosar nr. 4735/2/200.
Şedinţa publică din 29 septembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3357 din 20 octombrie 2009, astfel cum a fost completată prin sentinţa nr. 120 CC din 8 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul V.A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, şi a obligat prima pârâtă să emită titlul de plată în favoarea reclamantului, în baza Deciziei nr. 5045 din 30 iunie 2009, şi să plătească efectiv sumele cuprinse în titlul de plată, potrivit art. 18 alin. (1), Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată şi republicată. Prin aceeaşi sentinţă, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a fost admisă excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere privind obligarea acestei din urmă pârâte la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor, respingându-se, ca atare, acest capăt de cerere.
De asemenea, instanţa de fond a admis excepţia prematurităţii capătului de cerere privind obligarea Ministerului Finanţelor Publice să pună la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor fondurile necesare plăţii efective şi a respins, ca atare, acest capăt de cerere.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor A.N.R.P. şi C.C.S.D. sunt neîntemeiate, întrucât calitatea procesuală pasivă se analizează în contextul tuturor capetelor de cerere ale unei acţiuni, neavând relevanţă decât dacă una dintre părţile chemate în judecată este titulară a raportului juridic dedus judecăţii.
Or, arată prima instanţă, în condiţiile în care reclamantul solicită prin acţiune obligarea autorităţilor cu atribuţii în ceea ce priveşte procedura prevăzută de dispoziţiile art. 13 şi urm. din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, la emiterea unor acte administrative, reiese că acestea sunt titularele raportului juridic dedus judecăţii din punct de vedere pasiv.
De asemenea, reţine instanţa de fond, excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere privind obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei privind acordarea de despăgubiri este întemeiată întrucât, ulterior sesizării instanţei de judecată, aceasta şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de dispoziţiile art. 13 alin. (1), Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prin emiterea Deciziei nr. 5045 din 30 iunie 2009.
Pe fondul cauzei, instanţa de judecată a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora, după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor va emite pe baza acestuia şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată.
In speţă, se arată în considerentele sentinţei atacate, deşi Decizia prin care s-a emis titlul de despăgubire în favoarea reclamantului a fost adoptată la 30 iunie 2009, pârâta A.N.R.P. nu a emis titlu de plată prevăzut de dispoziţiile legale susmenţionate în favoarea reclamantului, motiv pentru care acest capăt de cerere se consideră întemeiat.
In ceea ce priveşte obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la a pune la dispoziţia A.N.R.P. fondurile necesare efectuării plăţii efective, prima instanţă a reţinut că acest capăt de cerere este prematur formulat, în raport de dispoziţiile art. 14 alin. (4) şi (5) din actul normativ susmenţionat, potrivit cărora sursele de finanţare a acordării despăgubirilor în numerar de către direcţia pentru acordarea despăgubirilor în numerar, se asigură prin dividendele aferente acţiunilor deţinute de stat la Fondul Proprietatea şi în completare de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor. Sumele prevăzute în bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru aplicarea Legii nr. 247/2005 se transferă la solicitarea A.N.R.P. în bugetul acesteia.
Apreciază instanţa de fond că, din interpretarea acestor dispoziţii legale reiese că doar în situaţia în care pârâta A.N.R.P. nu procedează la plata efectivă a sumelor stabilite prin titlul de plată emis în baza deciziei din cauza insuficienţei fondurilor, Ministerul Finanţelor Publice, la solicitarea A.N.R.P., poate fi obligat să transfere sumele prevăzute de dispoziţiile legale menţionate în bugetul A.N.R.P.
De asemenea, prin sentinţa nr. 120CC din 8 decembrie 2009, prima instanţă a admis cererea reclamantului de completare a dispozitivului sentinţei nr. 3357 din 20 octombrie 2009, în sensul obligării pârâtei A.N.R.P. la emiterea titlului de plată în favoarea reclamantului, în baza Deciziei nr. 5045 din 30 iunie 2009, şi la plata efectivă a sumelor cuprinse în titlul de plată, potrivit art. 18 alin. (1), Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată şi republicată, astfel cum s-a solicitat în cuprinsul acţiunii introductive, reţinând că acest capăt de cerere a fost omis din dispozitiv, deşi în considerentele sentinţei a cărei completare se solicită se menţionează că instanţa urmează să îl admită.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Ulterior, în şedinţă publică, recurentul-reclamant a declarat că renunţă, în totalitate, la judecata recursului şi, cum potrivit prevederilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., se poate renunţa oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă, în temeiul art. 246 alin. (2) din acelaşi cod, urmează a se lua act de declaraţia acestuia de renunţare la judecata recursului.
In ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva celor două sentinţe, principală şi de completare, acestea sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 şi art. 304 C. proc. civ., invocând, în esenţă, următoarele critici:
- instanţa de judecată a acordat mai mult decât s-a cerut ori ce nu s-a cerut;
- instanţa de judecată în mod netemeinic şi nelegal a admis excepţia prematurităţii capătului de cerere privind obligarea Ministerului Finanţelor Publice să pună la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor fondurile necesare plăţii efective şi a respins, ca atare, acest capăt de cerere;
- instanţa de judecată a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor cuprinse în OUG nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prin care s-a completat Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin introducerea Capitolului V; în acest sens, recurenta nu neagă dreptul reclamantului de a primi despăgubiri în numerar, însă invocă faptul că OUG nr. 81/2007 nu prevede un termen pentru plata acestora, ci, dimpotrivă, impune limitări ce vizează emiterea titlurilor de plată în ordinea depunerii cererilor de opţiune, existenţa disponibilităţilor financiare, precum şi plata în tranşe pe o perioadă de 2 ani.
Examinând hotărârile atacate, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.
Astfel, cu privire la primele două critici, potrivit cărora instanţa de judecată ar fi acordat mai mult decât s-a cerut şi a admis în mod netemeinic şi nelegal excepţia prematurităţii invocată de Ministerul Finanţelor Publice, se va reţine că nu sunt întemeiate.
Aceasta, întrucât, pe de o parte, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, unul din capetele de cerere viza chiar obligarea pârâtei la emiterea titlului de plată şi la plata efectivă a despăgubirilor iar, pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, numai în mod subsecvent, în completare, sursele de finanţare a acordării despăgubirilor în numerar se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanţelor Publice, la solicitarea A.N.R.P.
Nici pe fondul cauzei, criticile recurentei nu sunt întemeiate.
Astfel, obiectul controlului de legalitate îl constituie, în cauză, refuzul recurentei-pârâte de a emite titlul de plată în favoarea reclamantului, în baza Deciziei nr. 5045 din 30 iunie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, refuz pe care prima instanţă l-a considerat nejustificat.
Susţinerile autorităţii recurente, formulate, de altfel, şi în faţa instanţei de fond, referitoare la limitările impuse de lege nu pot fi primite pentru că prelungesc excesiv procedura administrativă iniţiată în anul 2001, prin formularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Or, ţinând seama de intervalul de timp scurs de la iniţierea procedurii şi luând în considerare limitările legislaţiei interne, invocate de recurentă, s-ar ajunge la o durată totală a procedurii de aproximativ 9 ani, care, în mod evident, nu poate fi considerată rezonabilă.
Din interpretarea prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, autoritatea recurentă ajunge la concluzia că, prin actul normativ adoptat cu scopul „accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor", au fost introduse anumite „limite" pe care nu le poate eluda.
Or, dreptul de creanţă pe care reclamantul îl are împotriva statului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale iar limitările şi condiţionările impuse de reglementarea naţională nu sunt compatibile cu protecţia proprietăţii asigurată de protocol.
In acest sens, se reţine că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Convenţiei şi ale jurisprudenţei aferente (blocul de convenţionalitate).
Astfel, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între normele interne privitoare la protecţia drepturilor omului şi prevederile Convenţiei, acestea din urmă au prioritate.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Dumitru Popescu împotriva României) a arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea Convenţiei şi a jurisprudenţei sale asupra sistemelor naţionale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcţionare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale". In această hotărâre s-a mai precizat şi că, din moment ce Convenţia face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept consecinţă, „obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziţii contrare din legislaţia naţională, fără a aştepta abrogarea acestora de către legislator".
Totodată, în cauza Belasin împotriva României, Curtea s-a pronunţat în sensul că deşi OUG nr. 81/2007 vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv de stat „totuşi, până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcţionează încă într-o manieră susceptibilă a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor"; deşi speţa nu era identică cu cea de faţă, raţiunile pentru care Curtea Europeană a stabilit că se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare pentru repararea prejudiciului suferit de cei ale căror imobile au fost preluate abuziv subzistă şi în prezenta cauză, prin obligaţia impusă de către instanţe autorităţilor competente de a respecta durata rezonabilă a procedurii.
Într-o altă cauză (Ramadhi şi alţii împotriva Albaniei) s-a reţinut că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde şi existenţa unei decizii a unei autorităţi administrative, întrucât obligaţia de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului.
Soluţia pronunţată de instanţa de fond se impune, însă, a fi menţinută şi în virtutea principiului subsidiarităţii în materia protecţiei internaţionale a drepturilor omului, potrivit căruia instanţa de judecată are prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează reclamantul şi de a nu expune România la o nouă condamnare, previzibilă, în faţa jurisdicţiei de la Strasbourg.
Pentru considerentele arătate, recursurile formulate de pârâtă vor fi respinse ca nefondate, menţinându-se soluţia criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Ia act de renunţarea la judecata recursului declarat de reclamantul V.A. împotriva sentinţei nr. 3357 din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursurile declarate de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi a sentinţei nr. 120 CC din 8 decembrie 2009, pronunţată de aceeaşi instanţă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3932/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3943/2010. Contencios → |
|---|
