ICCJ. Decizia nr. 3943/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3943/2010
Dosar nr. 661/35/200.
Şedinţa publică din 29 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
1. Hotărârea pronunţată de curtea de apel ce formează obiectul recursului
Prin sentinţa nr. 201/CA din 21 octombrie 2009, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea primelor două capete de cerere, a disjuns capetele de cerere privind anularea încheierii nr. 6611 conex cu 7818/1936 din 10 iulie 1936 (B plus 4) şi rectificarea intabulării şi anularea încheierii de intabulare nr.6611 conex cu 7818/1936, ca urmare a restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară, de capătul de cerere privind anularea Deciziei nr. 2017 din 10 aprilie 2009 emisă de pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a primelor două capete de cerere din acţiunea formulată de reclamanta P.O.C.P.S. în contradictoriu cu pârâţii COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI CARE AU APARŢINUT CULTELOR RELIGIOASE şi STATUL ROMÂN prin CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI ORADEA în favoarea Judecătoriei Oradea iar în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a dispus suspendarea judecării privind capătul de acţiune prin care se solicită anularea Deciziei nr. 2017 din 10 aprilie 2009, până - la soluţionarea irevocabilă a primelor două capete de cerere.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ., curtea de apel e competentă să soluţioneze în primă instanţă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale, precum şi actele administrative care privesc taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale, accesoriile acestora mai mari de 500.000 lei, conform dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea contenciosului administrative, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
Conform dispoziţiilor art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriile judecă în primă instanţă toate procesele şi cererile, înafara celor date prin lege în competenţa altor instanţe, situaţie în care competentă să soluţioneze acţiunea privind anularea încheierii de întabulare nr. 6611, conex cu 7818/1936 din 10 iulie 1936 şi rectificarea intabulării aparţine Judecătoriei Oradea, Curtea de Apel Oradea fiind competentă material în primă instanţă să soluţioneze doar capătul de acţiune privind anularea deciziei emise de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase Bucureşti.
Întrucât de soluţionarea petitelor 1 şi 2 din acţiune depinde soluţionarea petitului 3, în baza dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. s-a dispus suspendarea judecăţii cu privire la acest capăt, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a primelor două capete de cerere, deoarece dezlegarea acestei pricini atârnă de stabilirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor solicitate la retrocedare.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei nr. 201/CA din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administraţia Imobiliară Oradea care a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii excepţiei de inadmisibilitate a primelor două capete de cerere şi respingerii precizărilor de acţiune, cu privire la disjungerea primelor două capete de cerere şi trimiterea cauzei spre soluţionare Judecătoriei Oradea.
Prin critice formulate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, următoarele:
Raportat la obiectul acţiunii, văzând cele solicitate şi ţinând cont de dispoziţiile speciale ale OUG nr. 94/2000, primele două capete de cerere sunt inadmisibile în această fază procedurală şi pe această cale întrucât prin dispoziţiile art. 7 din OUG numai deciziile emise de Comisia specială pot fi supuse controlului judecătoresc după pronunţarea şi emiterea deciziilor, fiind evident că petitele 1 şi 2 din acţiune formează obiectul unei acţiuni în revendicare directă, fapt ce s-ar solda cu respingerea lor ca inadmisibile, după intrarea în vigoare a legilor de reparaţie.
Astfel, susţine recurentul-pârât că în mod greşit a reţinut instanţa de fond, faptul că primele două capete de cerere din acţiunea formulată şi precizată de reclamantă, pot forma obiectul unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun, şi care s-ar impune a fi cercetată de Judecătorie, întrucât, după emiterea Deciziilor de către Comisia specială, în condiţiile OUG nr. 94/2000, numai deciziile respective pot fi supuse controlului judecătoresc în instanţă şi nicidecum nu se poate solicita „anularea încheierilor de intabulare din cartea funciară şi rectificarea intabulării", instanţele nefiind îndreptăţite să dispună anularea încheierilor de intabulare şi rectificarea intabulării după emiterea deciziei.
Aşadar, în opinia recurentului-pârât, reclamanta nu este îndreptăţită să solicite instanţei să cerceteze actele, faptele, împrejurările şi motivele anterioare deciziei nr. 2017 din 10 aprilie 2009, emise de Comisia specială, întrucât solicitările reclamantei formulate prin petitele 1 şi 2, formează în mod evident obiectul unei acţiuni în revendicare, fapt ce se soldează cu respingerea lor ca inadmisibile, nefiind cu putinţă a se adresa cu o astfel de acţiune în revendicare pe dreptul comun, câtă vreme există o lege specială care instituie şi procedura de urmat pentru bunurile imobile revendicate în condiţiile OUG nr. 94/2000, procedură de care reclamanta a uzat, fiind ţinută să respecte şi să urmeze procedura specială în continuare.
Mai susţine recurentul-pârât că, concluzia la care a ajuns instanţa de fond, este rezultatul greşitei aplicări şi interpretări a dispoziţiilor OUG nr. 94/2000, cu privire la solicitările reclamantei formulate prin primele două capete de cerere, în cadrul contestaţiei îndreptate împotriva Deciziei nr. 2017/2009, emisă de Comisia Specială de Retrocedare, raportat la prevederile art. 7 din OUG nr. 94/2000, faţă de care, primele două capete de cerere sunt inadmisibile.
Astfel, este elocventă greşita interpretare a instanţei, raportat la prevederile OUG nr. 94/2000, întrucât prin art. 7, legiuitorul a instituit o procedură specială pentru contestarea deciziilor emise de Comisia Specială de Retrocedare, procedură cu totul diferită de cea instituită pe dreptul comun, prin art. 480-481 C. civ.
Aşadar, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, numai în condiţiile legilor speciale de reparaţie, acte cu caracter normativ special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.
Mai mult, susţine recurentul că prin sentinţa civilă nr. 3775/2008 pronunţată de Judecătoria Oradea instanţa s-a pronunţat deja asupra înscrierilor din C.F. nr. 3159 Oradea, reţinând faptul că proprietar al imobilului înscris în C.F. 3159, sub B4 cu nr. topo 849 şi 850/1 (imobil ce formează obiectul deciziei 2017/2009), este Statul român, încă din 1936, acesta preluând în proprietate deplină acest imobil din 1936, care s-a aflat doar în administrarea Ordinului Premonstratens şi nicidecum în proprietatea acestuia.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurentul-pârât se rezumă, cu mici nuanţe, la reiterarea apărărilor de fond invocate, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, în faţa Curţii de apel, care urmează a fi analizate în mod punctual de către instanţa de fond după clarificarea aspectelor legate de competentă materială de soluţionare a cauzei, deduse prezentei judecăţi, aşa încât îşi va limita analiza doar la criticile care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv calificarea greşită a obiectului primelor două capete de cerere ca efect al interpretării si aplicării greşite a OUG nr. 94/2000.
In cauză este, aşadar, esenţială stabilirea obiectul cererii de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 iunie 2009, pe rolul Curţii de apel Oradea, sens în care Înalta Curte constată că, respectiva instanţa a fost investită cu o acţiune prin care reclamanta P.O.C.P. a solicitat:
- anularea încheierii de intabulare din 22 august 1936 în dosarele de C.F. nr. 7818/1936 conex cu nr. 6611/1936, dată de fosta Judecătorie Urbană C.F. Oradea prin care s-a dispus rectificarea înscrierii „de sub B. 1 din coala C.F. nr. 3159 a oraşului Oradea, în sensul că se corectează numele proprietarului în acela de statul român, cu titlu de drept de rectificare";
- rectificarea şi anularea intabulării nr. 4981 C.F. din 21 septembrie 1946, ca urmare a restabilirii situaţiei anterioare de carte funciară;
- precum şi anularea Deciziei nr. 2017 din 10 aprilie 2009 emisă de Comisia
Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi admiterea cererii de retrocedare a imobilelor situate în Oradea, (nr. topo 847).
Aşadar, primele două capete de cerere au ca obiect anularea unor încheieri de înscriere în cartea funciară iar cel de-al treilea capăt de cerere vizează anularea unui act administrativ emis de o autoritate publică, respectiv Decizia nr. 2017/2009, emisă de Comisia Specială de retrocedare, în baza OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Faţă de solicitarea expresă a reclamantei şi de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, în mod corect Curtea de apel a calificat obiectul cererii de chemare în judecată şi a apreciat că pentru primele două capetele de cerere privind anularea unor încheieri de înscriere în carte funciară, competenţa materială de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, aparţine Judecătoriei ca instanţă de drept comun, potrivit art. 1 alin. (1) C. proc. civ., fiind competentă a soluţiona doar ultimul capăt de cerere privind anularea Deciziei nr. 2017/2009,în baza art. 10 alin. (1) teza a II- a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. coroborat cu art. 3 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 3 alin. (7) din OUG nr. 94/2000.
Este de necontestat că acţiunea în anularea încheierilor de intabulare, este o acţiune ce poate fi promovată distinct, fără ca un astfel de demers să conducă la eludarea procedurii speciale reglementate de OUG nr. 94/2000, susţinerile recurentei în acest sens fiind nefondate.
In acest sens, nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât referitoare la calificarea primelor două capete de cerere ca şi acţiune în revendicare, în condiţiile în care din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi din susţinerile intimatei-reclamante rezultă, fără putere de tăgadă, că aceasta a investit curtea de apel cu soluţionarea unei cereri privind anulare unor înscrieri în cartea funciară aşa încât vor fi respinse ca nefondate criticile referitoare la calificarea greşită a obiectului cererilor în raport de care curtea de apel şi-a constatat necompetenţa materială.
Faptul că cele două încheieri de înscriere în carte funciară contestate au stat la baza emiterii deciziei nr. 2017 din 10 septembrie 2009 nu este de natură a conduce la concluzia că aceste acte nu ar mai putea fi supuse controlului judecătoresc decât prin intermediul controlului de legalitate al respectivei deciziei, o astfel de interpretare a art. 3 alin. (7) din OUG nr. 94/2000 neputând fi primită.
Este total lipsită de temei susţinerea recurentei în sensul că prin contestarea acestor încheieri de carte funciară s-ar urmări, de fapt, promovarea unei acţiuni în revendicare, pe dreptul comun, şi implicit eludarea procedurii speciale instituite prin dispoziţiilor OUG nr. 94/2000.
De asemenea, Înalta Curte constată că nu poate analiza în recurs susţinerile referitoare la situaţia rectificărilor făcute în cartea funciară nr. 3159 Oradea, prin sentinţa civilă nr. 3775 din 21 mai 2008 a Judecătoriei Oradea, întrucât ar însemna să depăşească cadrul procedural şi să facă aprecieri asupra unor apărări de fond ce incumbă instanţei de fond, respectiv Judecătoriei Oradea.
Toate considerentele expuse converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul va fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere cererea intimatei, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1756 lei, reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de cazare şi transport, conform chitanţei (f.76) şi facturii (fi 43) depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Oradea - Administraţia Imobiliară Oradea împotriva sentinţei nr. 201/CA/2009-P.I. din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefundat.
Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1756 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă P.O.C.P.
Irevocabilă
Pronunţată in şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3936/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 398/2010. Contencios → |
|---|
