ICCJ. Decizia nr. 3990/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3990/2010
Dosar nr. 42470/3/2009
Ședința publică de la 30 septembrie 2010
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluția instanței de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională pentru Prestații Sociale și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, suspendarea executării Ordinului nr. 238 din 12 octombrie 2009 emis de Președintele Agenției Naționale pentru Prestații Sociale, până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității acestui act administrativ, invocând dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentința civilă nr. 3562/2009, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Pârâții au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Muncii Familiei și Protecției Sociale, precum și a Președintelui Agenției Naționale pentru Prestații Sociale, excepții respinse de Curtea de Apel București, cu motivarea că Președintele Agenției Naționale pentru Prestații Sociale nu este chemat în judecată în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004 ca funcționar public ce a contribuit la emiterea actului administrativ atacat, ci ca „autoritate publică” emitentă, iar ministerul este persoana de la care se pretinde o anumită conduită, respectiv aceea de recunoaștere a raportului de serviciu pe care l-a generat prin numirea reclamantului în funcția de conducere.
Prin sentința civilă nr. 1921 din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare a executării actului administrativ atacat formulată de P.E. și a dispus suspendarea executării ordinului nr. 238 din 12 octombrie 2010 emis de Președintele Agenției Naționale pentru Prestații Sociale până la pronunțarea instanței de fond.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamantul P.E. a fost numit în funcția de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Ilfov, prin ordinul nr. 856 din 26 mai 2009, emis în temeiul dispozițiilor art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 37/2009, ulterior, ca urmare a abrogării O.U.G. nr. 37/2009 și pentru punerea în aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 105/2009, Președintele Agenției Naționale pentru Prestații Sociale emițând ordinul nr. 238/2009 prin care a dispus revocarea reclamantului din funcție și încetarea contractului de management.
A reținut prima instanță că în cauză este dovedită existența unui „caz bine justificat”, având în vedere că ordinul a fost emis cu încălcarea dreptului la preaviz, nu este motivat în fapt și în drept și încalcă dispozițiile art. 36 din Legea nr. 188/1999, întrucât reclamantul se afla în incapacitate temporară de muncă.
S-a mai constatat că lipsirea reclamantului de veniturile salariale constituie un prejudiciu material și previzibil, în sensul dispozițiilor art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, astfel încât și condiția iminenței producerii unei pagube este îndeplinită.
2. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții Agenția Națională pentru Prestații Sociale și Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale.
2.1. În recursul formulat de Agenția Națională pentru Prestații Sociale au fost invocate, în mod generic, dispozițiile art. 299-316 C. proc. civ., ale Legii nr. 554/2004, ale O.U.G. nr. 37/2009 și nr. 105/2009, etc., fiind susținute critici care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în esență, agenția recurentă a susținut că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, atunci când a reținut că ar fi îndeplinite condițiile legale pentru suspendarea actului administrativ în litigiu.
2.2. În recursul formulat, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale a invocat ca temei dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de fond a dat o hotărâre nelegală, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale incidente în cauză.
Astfel, a susținut ministerul recurent, instanța de fond a soluționat greșit excepția invocată cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive, ordinul în litigiu fiind dat de Agenția Națională pentru Prestații Sociale.
De asemenea, mai susține ministerul recurent, instanța de fond a ignorat faptul că, în cauză, nu a fost îndeplinită procedura plângerii prealabile, iar cererea nu a fost timbrată legal.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare prin care a combătut susținerile autorităților recurente, susținând, în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică.
3. Soluția instanței de recurs.
3.1. Recursul formulat de Agenția Națională pentru Prestații Sociale este nefondat și va fi respins ca atare.
În cauză este necontestat că ordinul nr. 238 din 12 octombrie 2009 a fost emis în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice (…), dispunându-se revocarea din funcția de director coordonator a intimatului-pârât și încetarea contractului de management.
De asemenea, este necontestat că prin Decizia nr. 1629/2009, publicată în M. Of. Partea I, nr. 28/14.01.2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 3, art. 4, art. 8 și Anexa nr. 1, din O.U.G. nr. 105/2009 sunt neconstituționale.
În motivarea soluției sale, Curtea Constituțională a reținut următoarele:
„Prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009, mai sus menționată, Curtea Constituțională a constatat că prin O.U.G. nr. 37/2009, aprobată prin lege de către Parlament, a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate în sensul încălcării prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituție. În esență, Curtea a reținut, în acest sens, că prin reglementările sale, O.U.G. nr. 37/2009 «afectează» statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, adoptată de Parlament în conformitate cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) din Legea fundamentală, potrivit cărora statutul funcționarilor publici se reglementează prin lege organică și că prin întreg conținutul reglementării, Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competența materială, încălcând, astfel, dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituție”. De asemenea, cu același prilej, Curtea a analizat ordonanța de urgență în ansamblul său și sub aspectul noii concepții pe care o consacră în domeniul administrației publice, referitoare la desființarea funcțiilor publice, a funcțiilor publice specifice și a posturilor încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, precum și adjuncții acestuia și instituirea, corelativ, a funcției de director coordonator al serviciului public deconcentrat, persoană numită în urma câștigării unui concurs anume organizat, prin act administrativ al ordonatorului principal de credite în subordinea, în coordonarea sau sub autoritatea căruia funcționează serviciul public deconcentrat respectiv și care își exercită funcțiile în baza unui contract de management încheiat cu ordonatorul principal de credite, pe o perioadă de maximum 4 ani, contract asimilat contractului individual de muncă. Curtea a conchis că „această construcție juridică deficitară și confuză ridică problema statutului juridic al «directorului coordonator» și a naturii juridice a «contractului de management»”.
Așa cum s-a arătat, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 1 pct. 1-5 și 26, art. 3, art. 4, art. 5, art. 8 și Anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009 (…).
Întrucât aceste dispoziții legale determinate din cuprinsul O.U.G. nr. 105/2009 conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative ca și cele ce au constituit obiectul criticii formulate de autorul excepției, Curtea constată că argumentele reținute în Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009, referitoare la încălcarea art. 115 alin. (6) din Constituție și menționate mai sus, sunt mutatis mutandis, valabile și în prezenta cauză. În plus, potrivit art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea producerii unei pagube iminente (…) persoana vătămată poate să ceară instanței de contencios administrativ competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.
Cazul bine justificat a fost definit de legiuitor la art. 2 alin. (1) lit. t) din aceeași lege, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
Or, așa cum s-a arătat, O.U.G. nr. 105/2009, care a constituit temeiul legal al actului administrativ în litigiu, a fost declarată ca fiind neconstituțională, situație pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind o împrejurare suficientă să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ respectiv, care a rămas fără temei legal, existând, deci, un caz bine întemeiat pentru suspendarea acestuia.
În ceea ce privește existența celei de-a doua condiții, instanța de fond a reținut, în mod judicios, că și aceasta este îndeplinită, din moment ce revocarea din funcția respectivă a însemnat și pierderea veniturilor salariale, ceea ce constituie, în mod evident, un prejudiciu material efectiv, nu doar previzibil, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.
Astfel fiind, rezultă că soluția instanței de fond cu privire la suspendarea actului administrativ emis de agenția recurentă este temeinică și legală, urmând ca recursul său să fie respins ca nefondat.
3.2. Recursul formulat de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale este întemeiat și va fi admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare:
În cauză, așa cum s-a arătat în expunerea rezumativă, este necontestat că actul administrativ în litigiu îl reprezintă Ordinul nr. 238/2009 care a fost emis de Președintele Agenției Naționale pentru Prestații Sociale, care potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 116/2007 este un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică.
Astfel fiind, raportul juridic de drept administrativ dedus judecății a fost stabilit între intimatul-reclamant și agenția recurentă, în timp ce ministerul recurent nu este parte a acestui raport juridic, ceea ce face să nu aibă nici calitate procesuală în cauza de față.
În concluzie, pentru acest motiv, recursul formulat de minister va fi admis și sentința atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de suspendare față de această autoritate publică, situație în care analizarea celorlalte motive de recurs invocate nu mai este necesară.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Agenția Națională pentru Prestații Sociale împotriva sentinței nr. 1921 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Admite recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva aceleiași sentințe. Modifică sentința atacată în sensul că respinge cererea formulată de reclamantul P.E. față de acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3985/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3992/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
