ICCJ. Decizia nr. 3998/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3998/2010
Dosar nr. 3303/2/2010
Ședința publică de la 30 septembrie 2010
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, suspendarea executării actului administrativ unilateral, respectiv procesul-verbal de constatare din 02 decembrie 2009 privind proiectul „Dezvoltarea și implementarea bunelor practici în îmbunătățirea genetică a taurilor în regiunea transfrontalieră” până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității și temeiniciei acestui act administrativ.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este o stațiune de cercetare finanțată de la bugetul de stat care a obținut prin competiție de proiecte contractul de grant pentru proiectul intitulat „Dezvoltarea și implementarea bunelor practici în îmbunătățirea genetică a taurilor în regiunea transfrontalieră”. Perioada de implementare a fost 01 decembrie 2007-30 august 2009.
Fondurile totale pentru derularea proiectului erau estimate la suma totală de 294.000 euro, din care 89,90% finanțare din fonduri nerambursabile și 10,10% contribuție din partea beneficiarului Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor. Proiectul a fost finalizat la data de 31 august 2009, conform prevederilor contractului de grant. Contestatoarea beneficiară a grantului a adus ca aport partea sa angajată prin contractul de grant pe parcursul implementării acestuia, iar Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor mai are de primit ultima tranșă din fondurile nerambursabile (aproximativ 26.430,6 euro).
A mai arătat că în perioada 09-30 octombrie 2009 o echipă a Direcției de Control și Verificare Utilizare Fonduri Comunitare din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului a realizat „verificarea eligibilității cheltuielilor, respectării clauzelor contractuale și realizării obiectivelor proiectului angajat”. Activitatea de control s-a finalizat prin emiterea procesului verbal de constatare din 02 decembrie 2009. Prin acest act, în mod netemeinic și nelegal au fost declarate neeligibile cheltuieli În cuantum total de 59.939,70 euro, solicitându-se plata de către beneficiara contestatoare a sumei de 53.924,79 euro (reprezentând partea de finanțare nerambursabilă de 89,90% plus costurile bancare).
Susține reclamanta că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv existența cazului bine justificat și iminența producerii unei pagube.
Prin sentința civilă nr. 2568 din 28 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că între Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor și reclamantă s-a încheiat contractul de grant în vederea implementării proiectului „Dezvoltarea și implementarea bunelor practici în îmbunătățirea genetică a taurilor în regiunea transfrontalieră” . Conform addendum-ului nr. 2 la contractul de grant, durata de implementare a proiectului era de 21 de luni, iar costurile totale estimate pentru derularea proiectului au fost de 294.000 euro, din care autoritatea contractantă asigura un procent de 89,90%, urmând ca determinarea finală a costurilor să se facă la sfârșitul implementării proiectului, în conformitate cu prevederile art. 17 din condițiile generale, care sunt parte integrantă a contractului de grant.
A constatat prima instanță că din analiza textelor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă necesitatea existenței a două cerințe de fond pentru admiterea cererii de suspendare a executării, și anume existența unei pagube iminente care se încearcă a fi prevenită și existența unui caz bine justificat.
Cele două condiții trebuie îndeplinite în mod cumulativ, ele determinându-se reciproc, neputându-se vorbi despre „caz bine justificat” fără a exista pericolul producerii pagubei și invers, neputând fi vorba despre „iminența pagubei” când cazul nu este „bine justificat”.
1. În ceea ce privește cazul bine justificat, s-a reținut că potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, acesta presupune împrejurări de fapt sau de drept de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ atacat, reclamanta încercând să argumenteze existența cazului bine justificat prin prisma a două aspecte:
a) nelegalitatea procesului-verbal contestat sub aspectul prejudiciilor constatate (pct. B1 din cererea de chemare în judecată);
b) nelegalitatea și netemeinicia aspectelor constatate prin procesul-verbal din 02 decembrie 2009.
În acest context, Curtea de apel a constatat că tranșa finală se poate acorda sau nu după analizarea raportului final depus de beneficiar. Dreptul de acordare și cuantumul tranșei finale se stabilește în conformitate cu prevederile art. 14, 15, 17 din condițiile generale ale contractului de grant (parte integrantă a acestuia), care se raportează la prevederile art. 3 din condițiile speciale.
S-a mai reținut că reclamanta arată faptul că a indicat pe larg motivele de nelegalitate și netemeinicie în legătură cu aspectele reținute în capitolul VI al procesului-verbal de constatare din 02 decembrie 2009, dar omite să menționeze că la toate aceste „argumente” s-a răspuns punctual prin intermediul deciziei din 01 februarie 2010. Și, mai mult, reclamanta nu indică care sunt normele legale în vigoare încălcate de procesul-verbal de constatare din 02 decembrie 2009 privind contractul de grant a cărui suspendare o solicită.
A concluzionat instanța de fond că din cuprinsul acestora rezultă că nu există împrejurări de fapt sau de drept de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ atacat.
Referitor la îndeplinirea condiției pagubei iminente, instanța de fond a statuat că susținerile reclamantei conform cărora o executare a actului administrativ ar conduce la imposibilitatea achitării drepturilor salariale, a resurselor materiale necesare hrănirii și întreținerii taurinelor, nu pot fi reținute întrucât bugetul unei instituții este împărțit în diferite categorii de cheltuieli, iar în situația dată nu se pot transfera banii de la o categorie bugetară la alta, astfel că nu pot fi folosiți banii alocați salariilor sau pentru asigurarea resurselor de hrană ori medicamente, la plata debitelor reclamantei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 3041 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs se aduc următoarele critici sentinței atacate:
- sentința recurată nu este motivată, nu cuprinde considerentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței;
- sentința atacată este netemeinică și nelegală deoarece în mod eronat s-a reținut ca fiind neîndeplinite condițiile referitoare la existența cazului bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente, deși există dovezi concludente referitoare la îndeplinirii acestor condiții.
Ministerul Dezvoltări Regionale și Turismului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că sentința recurată este legală și temeinică întrucât recurenta-reclamantă atât la instanța de fond, cât și în recurs a făcut doar simple afirmații referitoare la îndeplinirea cumulativă a celor două condiții pentru admiterea cererii de suspendarea actului administrativ menționat fără a face probe în acest sens, ceea ce nu echivalează cu îndeplinirea condițiilor imperative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de prevederile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reține că subzistă în cauză motivul de ordine publică, de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 3 invocat în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. și pus în dezbaterea părților, recursul fiind fondat, urmând a fi admis, însă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Așa cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată anterior, reclamanta a solicitat suspendarea executării procesului-verbal de constatare din 02 decembrie 2009 privind proiectul cu denumirea „Dezvoltarea și implementarea bunelor practici în îmbunătățirea genetică a taurilor în regiunea transfrontalieră” și implicit a deciziei din 01 februarie 2010 prin care s-a soluționat contestația împotriva procesului-verbal, prin care au fost declarate neeligibile cheltuieli în cuantum total de 59.939,70 euro, impunându-se la plată recurentei-reclamante suma de 53.924,79 euro echivalentul a 230.463,77 RON.
Actele menționate au fost emise în baza prevederilor O.G. nr. 79/2003, privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, în ceea ce privește procesul-verbal de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții ale O.G. nr. 79/2003:
„Art. 1 - Prezenta ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor nereguli”;
„Art. 2 - În sensul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (…) d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală ori parțială a acestor fonduri”;
Art. 3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare”;
Art. 3 alin. (4)-(6):
„(4) Titlul de creanță specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de C. proc. fisc., precum și elemente specifice, acolo unde este necesar.
(5) Titlul de creanță se comunică debitorului în conformitate cu prevederile C. proc. fisc.
(6) Împotriva titlului de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent, în condițiile și termenele stabilite de O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare”;
Art. 4 alin. „(2) Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”.
Din cuprinsul dispozițiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal a cărui suspendare se solicită în prezenta cauză este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.
Decizia din 01 februarie 2010 a fost emisă în temeiul dispozițiilor C. proc. fisc. ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.”
În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea instanței de contencios administrativ competente să soluționeze contestația formulată împotriva deciziei din 01 februarie 2010, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În interpretarea și aplicarea normelor de competență cuprinse la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în jurisprudența instanței supreme s-a reținut cu caracter unitar că aceste dispoziții instituie două criterii de determinare a competenței materiale a instanței de fond, după cum urmează:
- criteriul poziționării în cadrul sistemului administrației publice (rangul autorității centrale sau locale) a autorității publice emitente a actului atacat;
- criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuției sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.
Cu alte cuvinte, dacă litigiul are caracter fiscal, în sensul că privește taxe, impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, competenta se stabilește în funcție de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea competenței Tribunalului de cea a Curții de apel fiind suma de 500.000 RON.
În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect o creanță bugetară – în sumă de 230.463,77 RON – asimilată creanțelor fiscale în sensul prevederilor C. proc. fisc., conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenta materială a instanței de contencios administrativ se stabilește în funcție de criteriul valoric și revine secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, competent și din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege.
Este evident că pentru unitate de judecată, atât în ceea ce privește anularea actelor administrative fiscale referitoare la creanțe bugetare, cât și în cazul suspendării acestora, în categoria cărora se înscriu și cele din cauza dedusă judecății, regulile după care se stabilește competenta materială de soluționare a cauzei sunt aceleași, astfel că, fără putință de tăgadă, cele reținute anterior își mențin valabilitatea și în speța de față.
În consecință, având în vedere considerentele expuse în temeiul art. 313 coroborat cu art. 312 alin. (3) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, care va avea în vedere și motivele de recurs invocate de reclamantă, ce privesc fondul pricinii.
De asemenea, cu ocazia rejudecării urmează a fi pusă în discuția părților și analizată și condiția de admisibilitate a cererii și din perspectiva obligației de plată a cauțiunii având în vedere faptul că se solicită suspendarea executării unui act administrativ fiscal referitor la o creanță bugetară, avându-se în vedere dispozițiile art. 14, 15 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., cât și jurisprudența constantă a instanței supreme în astfel de litigii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor, împotriva sentinței civile nr. 2568 din 28 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3997/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4001/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
