ICCJ. Decizia nr. 4001/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4001/2010
Dosar nr. 2796/1/2010
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2279 din 28 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC R. SA în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că reclamanta nu se încadrează în situaţia de excepţie invocată în acţiune, cea prevăzută de dispoziţiile art. 26 (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000 în sensul că se datorează contribuţia de asigurări sociale asupra sumelor plătite potrivit dispoziţiilor legale în cazul încetării raporturilor de muncă. Aceasta deoarece contractul colectiv de muncă nu reprezintă o dispoziţie legală, ci reprezintă o convenţie între părţi, iar plăţile efectuate nu s-au făcut în baza unei prevederi legale, ci în baza contractului colectiv de muncă şi a deciziilor directorului general şi în lipsa unui program de restructurare conform art. 4 din O.G. nr. 98/1999.
În ceea ce priveşte contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, aceasta este legal datorată, nefiind aplicabile dispoziţiilor art. 101 alin. (4) din Legea nr. 346/2002 deoarece plăţile compensatorii nu reprezintă „drepturi plătite potrivit dispoziţiilor legale”, ci au fost acordate în baza contractului colectiv de muncă.
Referitor la calculul obligaţiilor fiscale accesorii impozitului pe veniturile din închirierea activelor, prima instanţă a arătat că impozitul este scadent la data înregistrării veniturilor din închirierea activelor conform art. 1 din O.G. nr. 68/1997 în vigoare, în raport de perioada controlată astfel cum legal a procedat reclamanta în perioada 01 iulie 2001-31 decembrie 2001.
Cu privire la calculul debitelor accesorii s-a considerat că acestea se datorează conform art. 119 din O.G. nr. 92/2003 pentru neachitarea la termenul scadent, calcularea acestora nefiind condiţionată de durata inspecţiei fiscale.
În cauză, inspecţia fiscală a depăşit termenul de 6 luni, situaţie care a fost justificată de complexitatea obligaţiilor fiscale verificate şi de perioada supusă verificării 01 ianuarie 2001-31 decembrie 2005.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC R. SA.
Prin decizia nr. 1573 din 17 martie 2010, Înalta Curte de Casaţie Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de SC R. SA împotriva sentinţei civile nr. 2279 din 28 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi a modificat sentinţa atacată în sensul că:
A admis în parte acţiunea şi a anulat în parte deciziile nr. 248 din 11 iulie 2008 şi nr. 397 din 27 noiembrie 2008 emise de A.N.A.F., a anulat în parte deciziile de impunere din 2008 cu privire la majorările şi penalităţile de întârziere aferente impozitului de 90% calculat pentru veniturile din chirii pe perioada 01 iulie 2001-02 aprilie 2008, în sumă totală de 12.396.598 RON.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pentru a hotărî astfel Înalta Curte a reţinut, în esenţă, următoarele:
- Urmare a efectuării inspecţiei fiscale s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare reprezentând contribuţii la asigurările sociale datorate de angajator şi angajaţi, pentru accidentele de muncă şi boli profesionale şi majorări de întârziere, asupra sumelor plătite cu titlu de salarii compensatorii în vederea concedierii.
- De asemenea, s-a constatat că societatea nu a achitat impozitul de 90% pe veniturile din închirierea unor active, în perioada 31 decembrie 2001-12 martie 2003, calculându-se impozitul datorat, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, ca urmare a nerespectării prevederilor Legii nr. 133/1999.
- Analiza legislaţiei cu incidenţă în cauză relevă că în cazul persoanelor care beneficiază de plăţi compensatorii contribuţiile de asigurări sociale se suportă din bugetul fondului pentru plata ajutorului de şomaj [art. 21 alin. (51) din Legea nr. 19/2001].
Acesta constituie cadrul normativ special pentru contribuţia de asigurări sociale aferentă plăţilor compensatorii.
- Norma legală instituită prin art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000, în sensul exceptării de la plata contribuţiilor de asigurări sociale a drepturilor plătite potrivit dispoziţiilor legale constituie o regulă cu caracter general, cu aplicabilitate în cazul plăţilor compensatorii, cu condiţia respectării procedurii legale de restructurare.
Pentru a se plăti contribuţiile de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii din fondul pentru plata ajutorului de şomaj se impunea a fi îndeplinite condiţiile din O.G. nr. 98/1999 care reglementează procedura de acces la măsurile de protecţia socială acordate salariaţilor disponibilizaţi în urma concedierilor colective.
- Faţă de cota de capital care este corespunzătoare drepturilor de vot, programul de restructurare trebuia aprobat de ministerul sub a cărui autoritate se afla societatea, pentru ca astfel să fie incidente dispoziţiile legale privind exceptarea de plată a contribuţiilor de asigurări sociale.
- Recurenta nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 8 din O.G. nr. 98/1999 pentru că nu deţinea mai mult de două treimi din drepturile de vot, astfel că aprobarea A.J.O.F.M. nu produce consecinţe.
În situaţia în care nu s-a respectat procedura legală de restructurare angajatorul putea acorda compensaţia din resurse proprii, însă nu beneficiază de scutirea de plată reglementată în art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000.
- Contractul colectiv de muncă produce efecte similare legii, dar pentru a se acorda beneficiul scutirii la plata contribuţiilor de asigurări sociale era necesar să se îndeplinească şi condiţia respectării cerinţelor legale privind restructurarea.
A concluzionat Înalta Curte că, având în vedere că plăţile compensatorii au fost acordate în cadrul regimului de restructurare, care însă nu a fost aprobat legal de ministerul de resort, aceste drepturi nu se pot circumscrie prevederilor legale, astfel că în mod corect au fost stabilite obligaţiile suplimentare.
Cu privire la impozitul de 90% din veniturile obţinute din închirierea unor spaţii instanţa de recurs a reţinut:
- Potrivit Legii nr. 133/1999 societăţile comerciale cu capital majoritar de stat aveau obligaţia de a lua măsuri de accelerare a procesului de privatizare.
- În vederea îndeplinirii acestui scop legiuitorul a prevăzut în art. 38 din Legea nr. 133/1999 o serie de sancţiuni, între acestea fiind reglementat la alin. (5) impozitarea cu 90% a veniturilor obţinute din închiriere, concesionare sau asociere în participaţiune pentru activele sau spaţiile societăţilor sau companiilor naţionale în care statul este acţionar majoritar.
- Soluţia organului fiscal referitoare la majorările şi penalităţile de întârziere, este greşită, deoarece, potrivit art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, impozitul de 90% calculat asupra veniturilor din chirii are caracterul unei sancţiuni, ca urmare a încălcării obligaţiilor impuse prin această lege.
- Având regim sancţionator impozitul nu poate fi purtător de majorări şi penalităţi, acesta fiind principiul în materia sancţiunilor.
- Impozitele şi taxele, ca obligaţii bugetare, au reglementate termenele de plată, iar în cazul acestui impozit legiuitorul nu a prevăzut un termen de scadenţă, pentru ca apoi pornind de la acest termen să se calculeze majorări şi penalităţi de întârziere, în caz de neachitare.
A mai reţinut că susţinerile intimatei privind aplicarea termenelor reglementate în O.G. nr. 11/1996 sunt de natură chiar a contrazice soluţia fiscală adoptată, iar O.G. nr. 68/1997 invocată de intimată nu conţine termene de plată, ci numai obligaţia de depunere a declaraţiilor de impozite şi taxe, care nu implică scadenţa obligaţiilor bugetare.
În final, Înalta Curte a precizat că majorările şi penalităţile de întârziere curg de la data scadenţei, iar dacă nu s-a stabilit termenul de scadenţă nici prin actul de reglementare şi nici ulterior, nu se poate crea de organul de control termenul de scadenţă.
În lipsa unui termen de scadenţă, precum şi ţinând seama de faptul că impozitul de 90% are caracterul unei sancţiuni, reclamanta-recurentă nu datorează majorări şi penalităţi de întârziere.
Referitor la extinderea duratei controlului şi calculul majorărilor de întârziere, Înalta Curte a constatat că majorările de întârziere se datorează asupra obligaţiei fiscale neachitate la scadenţă şi, ca urmare, ceea ce a determinat plata acestora şi după expirarea perioadei de 6 luni pentru controlul fiscal este neachitarea obligaţiei.
Prelungirea duratei de control s-a datorat unor factori obiectivi, precum complexitatea lucrării, cererea societăţii controlate şi nu a avut influenţă asupra scadenţei obligaţiilor.
Împotriva deciziei nr. 1543 din 17 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare SC R. SA, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei în anulare se arată că, deşi a solicitat instanţelor de judecată, inclusiv prin cererea de recurs, restituirea sumei de 12.396.398 RON, reprezentând majorări şi penalităţi de întârziere aferente impozitului de 90% pentru veniturile din chirii pentru perioada 01 iulie 2001-02 aprilie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dispus şi cu privire la acest capăt de cerere accesoriu privind restituirea sumelor menţionate şi achitate de către SC R. SA.
Se precizează că interesul său în formularea acestei contestaţii în anulare este acela de a evita orice probleme care ar putea apărea în situaţia declanşării procedurii de executare silită, dată fiind lipsa acestor menţiunii formale din cuprinsul deciziei nr. 1543 din 17 martie 2010.
Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare formulată, în raport de motivele invocate, apreciază că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente ce urmează a fi expuse:
Potrivit art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
După cum se constată, SC R. SA, a formulat contestaţie în anulare motivat de faptul că instanţa de recurs nu a analizat criticile aduse sentinţei recurate şi nu a dispus cu privire la solicitarea care viza obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 12.396.398 RON, sumă achitată în temeiul deciziilor ce au constituit obiect al cererii de chemare în judecată.
Din considerentele deciziei nr. 1543 din 17 martie 2010, împotriva căreia s-a formulat contestaţie în anulare cât şi din decizia nr. 2712 din 21 mai 2010, pronunţată de instanţa de recurs ca urmare a cererii de completare, lămurire şi îndreptare a deciziei nr. 1543/2010 formulată de SC R. SA, care a vizat tocmai soluţionarea cererii având ca obiect restituirea sumei de 12.396.398 RON, rezultă fără putinţă de tăgadă că instanţa de recurs a analizat toate argumentele, criticile şi solicitările contestatoarei, inclusiv cererea de restituire a sumei precizate.
Contestaţiei în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs, cât şi a celor din cererea de completare, lămurire şi îndreptare a deciziei nr. 1543/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, acestea fiind deja analizate de instanţa ce a soluţionat recursul şi cererea de completare, lămurire şi îndreptare menţionată anterior.
Cum prin contestaţia în anulare formulată se doreşte în realitate o rejudecare a recursului, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.
De altfel, această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reaminteşte faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental”. De asemenea, Curtea, permanent subliniază că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza Mitrea vs.România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).
În concluzie avându-se în vedere considerentele expuse, se apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., astfel că urmează a fi respinsă contestaţia în anulare, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC R. SA împotriva deciziei nr. 1543 din 17 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3998/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4062/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
