ICCJ. Decizia nr. 4088/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4088/2010
Dosar nr. 478/59/2010
Şedinţa publică de la 5 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 327 din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC D. SRL Timişoara a deciziei de impunere din 26 martie 2010 emisă de pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, prin care în sarcina reclamantei au fost stabilite obligaţii fiscale în cuantum de 691.630 RON, aferente perioadei 2005-2009.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la această instanţă, reclamanta SC D. SRL Timişoara a chemat în judecată pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării deciziei de impunere din 26 martie 2010, privind creanţele datorate bugetului local în urma inspecţiei fiscale din anul 2010, cu privire la executarea sumei în cuantum total de 691.479 RON, constând impozit pe clădiri stabilit suplimentar pentru perioada 2005-2009 şi majorări de întârziere aferente.
În susţinerea cererii, s-a arătat că la data de 26 martie 2010 a fost emisă decizia de impunere privind creanţele datorate bugetului local în urma inspecţiei fiscale, prin care au fost stabilite în sarcina societăţii obligaţii fiscale de plată suplimentare în cuantum total de 691.630 RON aferente perioadei 2005-31 iulie 2009.
Împotriva actelor administrativ fiscale contestate, societatea reclamantă a formulat, în temeiul art. 205 C. proc. fisc. raportat la art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, contestaţie administrativă prin care a criticat atât raportul de inspecţie fiscală, cât şi decizia de impunere emisă în urma inspecţiei fiscale din 26 martie 2010, sub aspectul temeiniciei şi legalităţii, solicitând anularea acestor acte administrative fiscale ca fiind netemeinice şi nelegale.
Criticile aduse au vizat, pe de o parte, modul de stabilire a bazei impozabile suplimentare privitoare la clădiri, iar, pe de altă parte, modul de stabilire a obligaţiilor fiscale de plată aferente.
La data de 09 aprilie 2010, pârâta a emis, în temeiul art. 129 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., decizia nr. 231 din 09 aprilie 2010 şi procesul-verbal de sechestru asigurător din 09 aprilie 2010 privind instituirea sechestrului asigurător asupra bunului imobil aflat în proprietatea SC D. SRL situat în Timişoara.
Prin măsurile dispuse, organele de inspecţie fiscală au încălcat dispoziţiile art. 63 din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, nesocotind totodată principiul certitudinii impunerii şi al aplicării unitare a dispoziţiilor fiscale. Inspectorii fiscali au ignorat dispoziţiile fiscale anterior citate şi au procedat la stabilirea bazei impozabile suplimentare privitoare la impozitul pe clădiri, precum şi a obligaţiei fiscale de plata suplimentară corelativă, fără să ţină cont de rapoartele de evaluare a clădirilor efectuate pentru 2004 şi 2006, întocmite de evaluator autorizat ANEVAR, care înţelege să le ataşeze.
La data de 01 iulie 2009 reprezentanţii reclamantei au constatat că, dintr-o simplă eroare, deşi în anii 2004 şi 2006 au efectuat reevaluarea clădirii, au omis să opereze în contabilitate modificarea valorii clădirii conform rapoartelor de evaluare din respectivele date. În urma acestei constatări, în data de 01 iulie 2009, reprezentanţii acesteia au operat cu bună credinţă modificarea valorii de inventar a clădirii în evidenţele contabile, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate.
În mod nejustificat, la calcularea impozitului pe clădiri inspectorii fiscali nu au luat în considerare reevaluările clădirii efectuate de aceasta în anii 2004 şi 2006, pe motiv că „societatea a omis să înregistreze în contabilitatea proprie diferenţa provenită din reevaluare”.
Pentru conturarea cazului bine justificat evocă şi un alt aspect de nelegalitate - nesemnificativ prin prisma costurilor materiale, dar elocvent pentru modul în care au înţeles organele de control să acţioneze - determinat de faptul că inspectorii fiscali au înţeles să cuprindă în această bază bunuri mobile sau imobile, precum uşa exterior, tâmplărie PVC sau parcare, stabilind pentru aceste bunuri obligaţii fiscale de plată suplimentare constând din impozit pe clădire.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente, după sesizarea autorităţii emitente, să dispună suspendarea executării actului până la pronunţarea instanţei de fond, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Aşadar, pentru suspendarea executării actului administrativ, trebuie îndeplinite trei condiţii: 1. reclamantul să fi formulat plângerea prealabilă/contestaţia în procedura administrativă; 2. să existe un caz bine justificat şi 3. măsura suspendării să fie necesară pentru prevenirea unei pagube iminente.
Prima condiţie este îndeplinită deoarece reclamanta a făcut dovada formulării şi înregistrării contestaţiei.
În ce priveşte însă cazul bine justificat, Curtea a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora prin „cazuri bine justificate” se înţeleg împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură sa creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Se observă astfel că în dovedirea cazului bine justificat reclamanta invocă nerespectarea principiilor care vizează certitudinea impunerii şi aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei fiscale, susţinând că inspectorii fiscali nu au luat în considerare reevaluarea clădirii efectuată în cursul anului 2004, respectiv 2006.
Aceste susţineri nu pot fi reţinute întrucât însăşi reclamanta acceptă că reprezentanţii săi au omis să opereze în contabilitate modificările rezultate în urma reevaluării, acestea fiind menţionate în contabilitatea proprie abia la data de 01 iulie 2009.
Ori, reclamanta nu-şi poate invoca propria culpă pentru a răsturna prezumţia de legalitate a actului atacat.
Mai mult decât atât, aceste susţineri vizează fondul cauzei, astfel încât îi revine instanţei de fond să verifice veridicitatea acestor aspecte care presupun a se stabili dacă într-adevăr rapoartele de evaluare au fost întocmite în cursul anului 2004, respectiv în cursul anului 2006, precum şi relevanţa şi efectele juridice ale înregistrării reevaluării clădirii abia în cursul anului 2009.
Tot astfel, încadrarea „parcări” în noţiunea de clădire sau, dimpotrivă, de platformă, în funcţie de cum este aceasta edificată, ori stabilirea cotei de impozitare în funcţie de locul situării ieşirii ori de îmbunătăţirile aduse tâmplăriei, sunt aspecte asupra cărora se poate pronunţa doar instanţa de fond, în urma administrării probatoriului ce se va impune.
Cât priveşte condiţia pagubei iminente, Curtea nu a contestat posibilitatea producerii acesteia în situaţia punerii în executare a actului administrativ contestat, însă, chiar şi în această situaţie, faţă de împrejurarea că în speţă nu este dovedită condiţia cazului bine justificat, nu mai are relevanţă dovedirea celorlalte cerinţe prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât textul menţionat impune îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs reclamanta.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat, în esenţă, că: „Motivarea sentinţei evocă aspecte pentru care instanţa nu se poate pronunţa asupra cazurilor bine justificate, întrucât acestea ar fi de competenta instanţei de fond, pentru ca mai apoi aceste motive să constituie cauza respingerii cererii de chemare în judecată. De asemenea, singurul argument cu privire la care instanţa se pronunţă - invocarea propriei turpitudini, nu are legătură cu cauza, fiind străin de natura pricinii.”
Dacă apreciem corectă această motivare, atunci trebuie să acceptăm că instanţa nu ar putea niciodată să analizeze o cerere de suspendare a executării unui act administrativ în cazul în care se invocă, în scopul dovedirii cazurilor bine justificate, vicii, critici ale actului administrativ a cărui suspendare se solicită.
Desigur că în respectarea cadrului procesual şi a limitelor judecăţii, instanţa sesizată cu cererea de suspendare nu poate analiza însăşi fondul cauzei, însă aceasta reprezintă totodată şi o exonerare parţială de probatoriu pentru reclamant, având deci în vedere că „existenţa cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerinţă ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei.”
În realitate nu i s-a cerut instanţei învestită cu cererea de suspendare să se pronunţe pe legalitatea actelor administrativ fiscale contestate, ci să aprecieze dacă în speţă sunt întrunite condiţiile de existenţă a cazurilor bine justificate, astfel cum acestea sunt definite în lege. Pentru aceasta, tot ceea ce instanţa trebuia să facă era să se pronunţe cu privire la următorul aspect: dacă actele administrativ fiscale a căror suspendare s-a solicitat se mai bucură de prezumţia de legalitate oferită de legiuitor, faţă de motivele aparente de nelegalitate expuse de subscrisa.
În mod greşit instanţa de fond a apreciat că în speţă nu ar fi îndeplinită condiţia prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 respectiv: i) „existenţa cazului bine justificat”, din moment ce nu l-a analizat, apreciind că nu este de competenţa acesteia.
Prin măsurile dispuse, organele de inspecţie fiscală au încălcat dispoziţiile pct. 63 din Ordinul Ministrul Finanţelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, nesocotind totodată principiul certitudinii impunerii şi al aplicării unitare a dispoziţiilor fiscale.
Deşi încălcarea acestor dispoziţii legale a fost dovedită, instanţa a ignorat aceste aspecte, apreciindu-le apărări pe fondul cauzei, cu privire la care nu se poate pronunţa. Reiterăm în continuare pe scurt motivele de fapt şi de drept care alcătuiesc noţiunea de caz temeinic justificat, aspect asupra căruia instanţa a refuzat nejustificat să se aplece.
Recursul este fondat.
Înalta Curte constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Acestor trei condiţii li se adaugă în materia contenciosului fiscal şi condiţia plăţii anticipate a unei cauţiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proc. fisc.
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.”
Art. 215 C. proc. fisc. prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 RON.”
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Curtea observă că această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.
Referitor la condiţia iminenţei producerii unei pagube, de asemenea, Legea contenciosului administrativ conţine o definiţie a ei. în termenii art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înţelege „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”.
Prima instanţă a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă reţinând că în speţă nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, astfel cum este definit în art. 2 lit. t).
Având ca reper textul legal precitat, constată Înalta Curte, rezultă că pentru soluţionarea corectă a cererii de suspendare a unui act administrativ, judecătorul cauzei nu va proceda la examinare pe fond a legalităţii actului administrativ în discuţie, ci se va limita la o simplă „pipăire” a fondului, analiză ce impune totuşi o examinare sumară a argumentelor furnizate de reclamantă pentru a se stabili dacă se confirmă existenţa acelor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. Or, în speţă, prima instanţă evitând să se pronunţe asupra existenţei unui argument juridic aparent valabil în contestarea deciziei de impunere, prin prisma celor invocate de reclamantă în cererea sa, practic, nu a soluţionat cererea de suspendare a executării respectivei decizii.
Raţionamentul instanţei, în sensul că apărările reclamantei vizează fondul cauzei şi prin urmare acestea urmează să fie analizate exclusiv de judecătorul învestit cu soluţionarea acţiunii principale, este eronat. Ar însemna, conform primei instanţe, lipsirea de efecte juridice a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ceea ce, evident, nu poate fi admis.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a proceda la examinarea tuturor condiţiilor prescrise în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC D. SRL Timişoara împotriva sentinţei nr. 327 din 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4074/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4151/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
