ICCJ. Decizia nr. 4151/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 4151/2010

Dosar nr. 7/33/2010

Şedinţa publică de la 7 octombrie 2010

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 65 din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. (2) teza a II-a din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 300 din 21 iunie 2004 invocată de reclamantul F.S., în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 125 alin. (1) din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 300 din 21 iunie 2004 încetarea raporturilor de serviciu, la cerere, operează începând cu data la care şeful care are competenţa de acordare a gradelor profesionale aprobă cererea poliţistului, în condiţiile legii; prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a statuat că încetarea raporturilor de serviciu, prin demisie, operează la data împlinirii termenului de preaviz sau, după caz, la data renunţării totale ori parţiale la acest termen de către şeful care are competenţa de acordare a gradelor profesionale, în condiţiile legii.

Funcţionarul public poate să comunice încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, notificată, în scris, persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică. Demisia nu trebuie motivată şi produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare, iar Curtea Constituţională examinând excepţia de neconstituţionalitate a art. 102 teza a II-a din Legea nr. 188/1999, republicată, a reţinut că, într-adevăr, textul de lege criticat instituie o reglementare diferită de cea a art. 79 C. muncii în ceea ce priveşte termenul ce urmează să curgă de la momentul depunerii demisiei şi până la data încetării raporturilor de serviciu. Această diferenţă de reglementare, care poate fi privită ca instituind un tratament juridic mai puţin favorabil pentru funcţionarii publici în raport cu celelalte categorii socio-profesionale care se supun C. muncii, urmăreşte să protejeze şi să asigure un climat de ordine şi o bună desfăşurare a activităţii în cadrul autorităţilor administrative autonome ori autorităţilor şi instituţiilor publice ale administraţiei publice centrale şi locale, având în vedere importanţa activităţii acestora pentru societate şi nevoia ca aceasta să decurgă într-un mod coerent şi continuu.

Instanţa de fond a mai reţinut că legalitatea actului administrativ presupune ca emiterea acestuia să se realizeze pe baza legii, în scopul executării sau organizării executării legilor şi a celorlalte acte normative emise de autorităţile superioare, iar principiul ierarhizării presupune că regulile instituite prin acte emise de un nivel ierarhic superior trebuie respectate la emiterea actelor la nivelurile inferioare.

Ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului potrivit prevederilor art. 75 din Legea nr. 24/2000, or ordinul emis de Ministrul Administraţiei şi Internelor atacat în prezenta procedură respectă aceste exigenţe, restrângerea instituită prin norma atacată operează în favoarea persoanei care a înţeles să renunţe la această dispoziţie de favoare.

Aserţiunile reclamantului referitoare la inexistenţa dreptului angajatorului de a renunţa la termenul de preaviz în acest context nu au fost primite de instanţa de fond întrucât dispoziţia fiind instituită pentru protecţia sa, exercitarea sau renunţarea la prerogativa acordată nu poate opera decât în favoarea sa.

Argumentele invocate în susţinerea excepţiei nu au demonstrat caracterul nelegal al textului invocat astfel că instanţa a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. (2) teza a II-a din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 300 din 21 iunie 2004.

Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul F.S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Criticile aduse sentinţei au fost subsumate de recurent motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9, precum şi art. 3041 C. proc. civ., arătându-se, în esenţă, că deşi instanţa fondului a constatat că există o neconcordanţă între prevederea a cărei nelegalitate a fost invocată pe calea excepţiei şi prevederile Legii nr. 188/1999 (republicată) a concluzionat în mod greşit că această neconcordanţă nu este de natură a atrage nelegalitatea dispoziţiei cuprinse în actul de forţă juridică inferioară deoarece ea este instituită în favoarea angajatorului.

În opinia recurentului, faptul că printr-un ordin se instituie o normă derogatorie de la una instituită printr-o lege organică dă normei derogatorii un caracter nelegal indiferent în favoarea sau în defavoarea cui a fost edictată, cu atât mai mult în cauză se lasă la libera apreciere unei autorităţi publice adoptarea unei anumite conduite care nu este în acord cu legea organică.

Intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat prin întâmpinare menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate.

Examinând cauza atât prin prisma criticii recurentului, cât şi în virtutea art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu există motive pentru modificarea/casarea sentinţei atacate.

Prin încheierea din 18 decembrie 2009, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, în conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, a sesizat Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. (2) din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 300/2004 ridicată de reclamantul F.S., care a considerat că prevederea menţionată contravine atât dispoziţiilor Legii nr. 360/2002, cât şi dispoziţiilor Legii nr. 188/1999, republicată.

Potrivit art. 125 alin. (2) din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 300 din 21 iunie 2004 privind activitatea de management resurse umane în unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor: „Încetarea raporturilor de serviciu prin demisie operează la data împlinirii termenului de preaviz sau, după caz, la data renunţării totale sau parţiale la acest termen de către şeful care are competenţă de acordare a gradelor profesionale, în condiţiile legii”.

Conform art. 78 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, acest act normativ se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 şi ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcţionarilor publici.

Art. 102 teza a II-a din Legea nr. 188/1999, republicată, cu care în opinia recurentului-reclamant întră în coliziune textul mai sus-citat din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 300/2004, statuează: „Demisia nu trebuie motivată şi produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare”.

Dezlegarea dată de judecătorul fondului excepţiei de nelegalitate este corectă, acesta argumentându-şi abordarea, în principal, pe ideea că textul vizat instituie o dispoziţie de favoare, ceea ce presupune că entitatea în favoarea căreia a fost edictată norma poate renunţa la prerogativa acordată, aşa cum s-a întâmplat şi în cauza dedusă judecăţii.

În acest context nu poate fi acceptată teza avansată de recurentul-reclamant în sensul că renunţarea la preaviz nu este posibilă având în vedere dispoziţiile Legii nr. 360/2002 şi cele ale Legii nr. 188/1999, republicată.

Verificarea legalităţii unui act administrativ implică raportarea la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului, ceea ce instanţa de contencios administrativ a respectat.

Ordinul nr. 300/2004 al Ministrului Administraţiei şi Internelor a fost emis cu respectarea art. 75 din Legea nr. 24/2000 (privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative) republicată, în forma în vigoare la data judecăţii, fiind emis pe baza şi în executarea legilor şi ordonanţelor Guvernului menţionate în preambulul ordinului.

În sprijinul soluţiei adoptate de prima instanţă vin chiar şi considerentele Deciziei nr. 370/2009 a Curţii Constituţionale a României – invocată de recurentul-reclamant, prin care se explică tratamentul juridic diferit pentru funcţionarii publici în raport cu celelalte categorii socio-profesionale prin specificitatea şi importanţa activităţii în cadrul autorităţilor administrative autonome şi instituţiilor publice ale administraţiei publice centrale şi locale, prin nevoia ca această activitate să decurgă într-un mod coerent şi continuu.

În acest context, cum în mod just reţine instanţa fondului, nu se poate nega dreptul angajatorului/autorităţii publice de a renunţa la termenul de preaviz, cu atât mai mult cu cât în discuţie este o dispoziţie instituită pentru protecţia sa şi care nu poate opera decât în favoarea sa.

Văzând, aşadar, dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de F.S. împotriva sentinţei civile nr. 65 din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4151/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs