ICCJ. Decizia nr. 4135/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4135/2010
Dosar nr. 10820/2/2006
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2495 din 10 iunie 2009, pronunţată în fond după casare, urmare pronunţării deciziei nr. 3715/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta R.A. A.R.S.T.A.R., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., prin care solicita anularea parţială a Deciziei nr. 48 din 24 februarie 2004 emisă de Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul autorităţii pârâte.
Instanţa de judecată a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind plata obligaţiilor fiscale cu de titlu impozit pe profit şi ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamantă; de asemenea, a admis cererea expertului privind cuantumul onorariului cuvenit pentru efectuarea expertizei contabile şi, pe cale de consecinţă, a obligat reclamanta la plata diferenţei de sumă cu acest titlu, până la concurenţa sumei totale de 14.970 lei, către expertul desemnat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Procesul verbal încheiat la data de 26 noiembrie 2003 de către pârâta D.G.A.M.C., pentru perioada 1 aprilie 2000 - 31 decembrie 2002 s-au calculat obligaţii faţă de buget în valoare totală de 5.054.757.574.
Contestaţia formulată de regie a fost soluţionată prin Decizia nr. 48 din 24 februarie 2004 de către pârâta A.N.A.F., fiind respinsă, ca neîntemeiată, pentru capetele de cerere privind diferenţa de impozit pe profit, impozitul pe veniturile din salarii, vărsământul din profitul net şi fondul România, cu majorările şi penalităţile aferente şi ca fiind fără obiect pentru capătul de cerere privind diferenţa de impozit pe profit în sumă totală de 6.196.895.545 lei.
Reţine prima instanţă că, pentru lămurirea aspectelor de specialitate, potrivit art. 201 alin. (l) C. proc. civ., s-a considerat necesară efectuarea expertizei contabile, dar expertul desemnat în cauză a preluat practic susţinerile reclamantei din acţiune, formulându-şi opinia că „acestea nu sunt datorate"; cu excepţia calculului efectuat pentru suma ce reprezintă impozitul pe profit (care faţă de soluţia ce se va pronunţa cu privire la acest capăt de cerere apare ca inutilă) şi fondul România, expertul contabil desemnat face interpretări ale normelor juridice aplicabile în cauză, atribut ce aparţine instanţei de judecată, motiv pentru care prima instanţă a înlăturat concluziile sale, reţinând următoarele:
Primul capăt de cerere, referitor la impozitul pe profit în sumă de 6.196.895.545 lei este inadmisibil, întrucât această datorie nu a fost stabilită prin procesul verbal din data de 26 noiembrie 2003, ci printr-un act de control anterior: procesul verbal nr. 12133 din 17 iulie 2003, care a fost atacat separat, mai puţin pentru suma în discuţie; cum potrivit art. 3 alin. (4) din OUG nr. 13/2001 „contestaţia nu poate avea alte sume şi măsuri decât cele stabilite prin actul atacat" iar actul atacat, respectiv procesul verbal din 26 noiembrie 2003, nu se referă la această sumă, rezultă că excepţia ridicată de pârâta A.N.A.F. este fondată şi va fi admisă.
Referitor la capătul de cerere privind impozitul pe veniturile din salarii, instanţa de fond a reţinut că, prin adresa nr. 40411 din 2 iulie 2001 A.F.P. Sector 1, a comunicat reclamantei că s-a operat compensarea solicitată dar aceasta a vizat TVA, iar nu impozitul pe veniturile din salarii, aplicându-se corect art. 87 alin. (1) din OG nr. 11/1996, potrivit cu care „sumele plătite în plus se compensează cu obligaţii bugetare restante din anii precedenţi"; prin urmare, având în vedere ordinea în care opera compensarea la data respectivă, pârâţii au procedat legal, întrucât la data de 2 iulie 2001 a intervenit compensarea pentru suma de 8.736.997.878 lei pentru alte debite decât impozitul pe veniturile din salarii, iar ulterior s-a constatat că suma de 4.625.327.674 lei nu era datorată, iar pentru această sumă nu s-au calculat majorări de întârziere sau penalităţi, ci doar pentru diferenţa de 4.111.670.240, pe perioada 3 iulie 2001 - 31 mai 2003.
În ceea ce priveşte vărsămintele din profitul net, prima instanţă a constatat că, potrivit art. 13 alin. (3) din OG nr. 61/2002, data stingerii obligaţiilor bugetare este data înregistrării compensării în conturile corespunzătoare de venituri ale bugetelor respective de către unităţile de trezorerie şi contabilitate publică; acest text, aplicabil pentru perioada 1 ianuarie 2003 - 31 mai 2003 a determinat calcularea dobânzilor în cuantum de 305.310.236 lei cât şi a penalităţilor de întârziere de 84.246.754 lei.
Referitor la fondul România, instanţa de fond reţine că organul de control a procedat conform pct. 6.1 din O.M.F.P. nr. 2186/2001, în sensul că, cu ocazia refacerii controlului, s-au verificat doar sumele contestate iniţial de reclamantă; cum reclamanta nu a contestat iniţial modul de calcul, organul de control a avut în vedere nivelul profitului impozabil aferent perioadei pentru care s-a calculat fondul.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, susţinând că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, pentru următoarele motive:
- instanţa de fond a reţinut, în mod greşit inadmisibilitatea capătului de cerere referitor la suma de 6.196.895.545 lei, stabilindu-se în mod eronat că în actul atacat, respectiv procesul-verbal din 23 noiembrie 2003 nu se regăseşte această sumă. Suma în discuţie nu a fost contestată întrucât din conţinutul procesului - verbal din iulie 2003 rezulta că diferenţa de impozit pe profit a fost de 7.512.730.033 lei, iar nu de 13.709.625.578 lei (sume adunate, respectiv 6.196.895.545 plus 7.512.730.033);
- referitor la capătul de cerere privind impozitul pe veniturile din salarii, prin procesul - verbal de control nu s-a ţinut cont de cererile regiei de compensare, luându-se în considerare sumele din adresa A.F. a Sectorului 1, care conţinea şi sume nedatorate sau sume pe care regia le achitase deja, dar care nu erau operate de către organul fiscal. De asemenea, organul de control nu a ţinut seama de data la care compensarea a devenit posibilă potrivit legii, astfel cum s-a dispus prin Decizia nr. 211/2003 şi cum se prevede în cuprinsul OG nr. 11/1996;
- cu privire la vărsămintele din profitul net soluţia instanţei de fond este nelegală, deoarece deşi organul de control considera compensarea valabilă la data depunerii cererii, respectiv 25 aprilie 2001, totuşi calculează penalităţi şi dobânzi, fără a avea baza impozabilă;
- în ceea ce priveşte Fondul România instanţa nu a ţinut seama de faptul că prin Decizia nr. 291 din 21 martie 2003 s-a desfiinţat procesul – verbal nr. 12133 din 17 iulie 2003 pentru diferenţa Fond România, în vederea recalculării diferenţelor de plată ale regiei, în funcţie de cuantumul profitului impozabil aferent anului 2001, ce urma să fie stabilit prin noul act de control, ţinând cont de deductibilitatea cheltuielilor cu alimentaţia de protecţie.
În drept recurenta şi-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În mod corect instanţa de fond a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind impozitul pe profit în sumă de 6.196.895.545 lei, având în vedere că obligaţia nu a fost stabilită prin procesul – verbal din 26 noiembrie 2003, ci printr-un act de control anterior, respectiv procesul - verbal nr. 12133 din 17 iulie 2003, care a fost atacat separat. În acest sens sunt prevederile art. 3 alin. (4) din OUG nr. 13/2001, potrivit cărora „contestaţia nu poate avea ca obiect alte sume şi măsuri decât cele stabilite prin actul atacat".
Este neîntemeiat argumentul invocat de recurenta - reclamantă în sensul că baza impozabilă au constituit-o cheltuielile cu alimentaţia de protecţie acordată în temeiul Legii nr. 90/1996 a protecţiei muncii, republicată; aceste cheltuieli au fost considerate nedeductibile la controlul finalizat în iulie 2003, şi deductibile la controlul efectuat ca urmare a desfiinţării parţiale a acestui proces - verbal, în noiembrie 2003.
Astfel, prin procesul-verbal încheiat la 26 noiembrie 2003 ca urmare a refacerii controlului au fost considerate deductibile cheltuielile cu alimentaţia de protecţie în sumă de 22.240.062.844 lei, pentru anul 2001 şi 49.495.288.494 lei, pentru anul 2002 (conform menţiunilor din procesul - verbal, cap III, pct. III 1, impozitul pe profit).
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la impozitul pe veniturile din salarii, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a art. 87 alin. (1) din OUG nr. 11/1996, în forma existentă la data de 2 iulie 2001, când a operat compensarea, articol potrivit căruia „sumele plătite în plus se compensează […] cu obligaţii bugetare restante din anii precedenţi". Cum prin obligaţii bugetare restante din anii precedenţi se înţeleg debite provenite din impozite, taxe şi alte venituri bugetare, precum şi majorările de întârziere aferente, în mod corect s-au calculat majorări de întârziere aferente debitelor mai vechi ale R.A.R., existente la data compensării, respectiv TVA stabilit prin acte de control anterioare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la fondul România, acesta este, de asemenea, nefondat, aplicându-se în mod corect, de către instanţă pct. 6.1 din O.M.F.P. nr. 2186/2001, în sensul că, o dată cu refacerea controlului, organele fiscale au verificat doar sumele contestate iniţial de reclamantă. Potrivit actului normativ menţionat „în cazul desfiinţării totale sau parţiale a actului atacat, noul act de control sau de impunere, care va viza strict aceeaşi perioadă şi aceleaşi sume şi măsuri contestate, va fi întocmit de o altă echipă de control decât cea care a încheiat actul contestat".
Prin urmare, debitele la acest fond au rămas definitive, ca urmare a necontestării lor cu ocazia atacării procesului - verbal anterior, nr. 12133/565886/ iulie 2003.
Pentru considerentele menţionate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, recursul urmând a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta R.A. A.R.S.T.A.R. SA împotriva sentinţei nr. 2495 din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4134/2010. Contencios. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 4136/2010. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
