ICCJ. Decizia nr. 4145/2010. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4145/2010
Dosar nr. 1171/46/2009
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primul ciclu procesual.
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, la data de 21 aprilie 2008, reclamanta SC V.F.M. SRL râmnicu vâlcea a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.M., anularea obligaţiilor de plată, în sumă de 20.761 lei şi a majorărilor de întârziere, în sumă de 30.708 lei, stabilite prin Decizia de impunere nr. 21165 din 27 noiembrie 2007 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 21164 din 26 noiembrie 2007, anularea deciziei nr. 24 din 19 februarie 2008, precum şi suspendarea executării actelor administrativ - fiscale, executare începută cu somaţia nr. 466 din 10 ianuarie 2008, în temeiul titlului executor nr. 110/446 din 10 ianuarie 2008.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că diferenţele stabilite ca obligaţie de plată la fondul de mediu sunt nelegale, deoarece actele normative invocate ca bază legală exced perioadei controlate, fiind ulterioare acesteia. Prin urmare, organul fiscal a făcut un abuz atunci când a aplicat retroactiv o dispoziţie legală pentru o situaţie nereglementată, respectiv Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea metodologiei de calcul a contribuţiilor şi taxelor datorate fondului de mediu, ce a luat locul Legii nr. 73/2000, abrogată prin OUG nr. l96/2005, când s-a făcut prima dată distincţie cu privire la modul de calcul al taxelor pentru emisiile de poluanţi în atmosferă, provenite de la sursele mobile, cu cele de la sursele fixe. Legea nr. 73/2000, aplicabilă perioadei controlate, nu conţine definiţii exprese ale noţiunii de ambalaj, ci doar norme de trimitere la noţiunea regăsită în hotărârile de guvern emise în aplicarea OUG nr. 78/2006, privind regimul deşeurilor.
Mai susţine reclamanta că, în mod greşit, organul de control a asimilat drept ambalaje, sacoşele din polietilenă, foliile cu grosimi mai mici de 0,1 m.m. şi folia termocontractabilă, diferenţele de contribuţie fiind stabilite pentru produse ce nu se încadrează în categoria de ambalaje, noţiune definită de HG nr. 349/2002, obligaţia de plată a cotei de 3 % fiind, deci, nelegală. Noua reglementare schimbă sarcina obligaţiei de plată de la producătorii sau importatorii de ambalaje, ce plăteau o cotă procentuală din producţia de ambalaje valorificate, la utilizatori, respectiv la producătorii şi importatorii de bunuri ambalate, ce plătesc o sumă fixă de 10.000 lei/kg pentru cantitatea de ambalaj folosită, ceea ce nu este cazul reclamantei. Astfel, nici majorările de întârziere nu pot fi datorate.
S-a mai precizat că obligaţiile de plată la F.M. nu au natura de obligaţii bugetare, conform dispoziţiilor art. 13 din OG nr. 1 1/1996, respectiv art. 3 din OG nr. 61/2002, astfel că nici Decizia nr. 24/2008 nu este legală. în final, s-a invocat excepţia de nelegalitaţe Legii nr. 293/2002, act normativ abrogat anterior datei sesizării instanţei.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat, în principal, excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Vâlcea, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, menţionând că taxa aferentă emisiilor de poluanţi în atmosferă, pentru perioada supusă controlului, este reglementată din data de 7 iunie 2002, de dispoziţiile Legii nr. 293/2002, pentru completarea Legii nr. 73/2000 şi OUG nr. 86/2003, care stipulează, în mod clar, obligaţiile de plată în cazul agenţilor economici poluatori. De asemenea, a mai susţinut că nici susţinerea privind deducerea anumitor ambalaje de la plata cotei de 30 % nu este corectă, faţă de prevederile HG nr. 349/2002 - respectiv Anexa nr. 1, pct. 1 lit. b) şi Legea nr. 293/2003 [(art. 9 alin. (1) lit. d)].
S-a mai arătat că reclamanta, având ca activitate principală fabricarea articolelor de ambalaj din material plastic, conform codului CAEN nr. 2522, a produs bunuri (folii, saci, pungi şi sacoşe din polietilenă) pe care le-a introdus pe piaţa naţională, ca ambalaje în tub PVC sau ambalate în saci, pungi şi sacoşe, astfel că are obligaţia de a plăti suma de 10.000 lei/kg., pentru cantitatea de ambalaje, conform OG nr. 86/2003, iar pentru neplata acestor obligaţii la termenul stabilit, datorează majorări de întârziere, conform OG nr. 11/1996, respectiv OG nr. 61/2002 şi OG nr. 92/2003.
În privinţa excepţiei de nelegalitate a Legii nr. 203/2002, s-a solicitat respingerea acesteia, ca inadmisibilă, întrucât este un act normativ ce excede dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, iar în legătură cu capătul de cerere privind suspendarea executării actelor administrativ - fiscale, de asemenea, s-a solicitat respingerea acestuia, pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa nr. 805 din 17 iunie 2008, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 1218/90/2008 şi la termenul din 29 octombrie 2008, reclamanta, în baza art. 132 C. proc. civ., şi-a completat acţiunea în sensul că a adăugat noi critici în susţinerea solicitării sale de anulare a actelor administrative emise de pârâtă.
Astfel, a arătat că actele administrativ - fiscale în discuţie conţin motive străine de natura pricinii, prin aceea că nu s-a arătat nici un moment că s-ar fi calculat 3 % din diferenţa dintre cantităţile de ambalaje colectate şi reciclate, încălcându-se art. 8 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000. Nu s-a interpretat corect noţiunea de ambalaj, aşa cum este dată de art. 1 din HG nr. 349/2002, astfel că s-ar fi constatat că foliile PVC comercializate de reclamantă, achiziţionate de la diverşi furnizori, nu au avut destinaţia de ambalaj în înţelesul dispoziţiilor anterior menţionate, ci de produs finit, însă nu i se aplică cota de 3 %. Din conţinutul deciziei de impunere, nu rezultă modalitatea de calcul a contribuţiei :pentru emisiile de poluanţi în atmosferă, sursele de poluare şi categoriile de poluanţi. A fost depăşit termenul de prescripţie pentru dreptul de a stabili aceste obligaţii la bugetul statului.
Prin sentinţa nr. l77/ F-C din 26 noiembrie 2008, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
Pentru a pronunţa soluţia, a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia invocată de reclamantă în completarea motivelor acţiuni, vizând prescripţia dreptului de a se mai solicita sumele, reprezentând obligaţii fiscale, susţinând că aceste obligaţii sunt contribuţii prevăzute de Legea nr. 73/2000, la fondul de mediu, apreciază că sunt aplicabile dispoziţiile art. 98 lit. a) din OG nr. 11/1996, modificată, conform cărora termenul este de 5 ani, inclusiv pentru alte creanţe bugetare, denumite „contribuţii stabilite potrivit legii".
Asupra excepţiei de nelegalitate a Legii nr. 293/2004, instanţa s-a pronunţat prin practicaua sentinţei, arătând că aceasta este inadmisibilă, faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora se poate invoca excepţia de nelegalitate numai a actelor administrative unilaterale cu caracter individual.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că interpretarea reclamantei, potrivit căreia produsele sale nu s-ar încadra în categoria ambalajelor nu poate fi primită, în raport cu prevederile HG nr. 349/2002.
A mai arătat că nici susţinerile reclamantei privind aplicarea retroactivă a legii nu pot fi primite, întrucât la data controlului taxa aferentă emisiilor de poluanţi în atmosferă era reglementată de Legea nr. 293/2002, iar pentru perioada 3 octombrie 2003 - 31 decembrie 2003, prin OUG nr. 86/2003 şi Legea nr. 333/2004.
împotriva sentinţei nr. l77/ F-C din 26 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta, susţinând, în esenţă, că organele de inspecţie fiscală nu au prezentat în raportul de inspecţie modul de calcul al bazei impozabile şi al contribuţiilor stabilite suplimentar.
A mai arătat, cu privire la cota de 3 %, că aceasta nu poate fi aplicată, întrucât foliile PVC comercializate de ea, achiziţionate de la diverşi furnizori, nu au avut destinaţie de ambalaj, în înţelesul dispoziţiilor legale în vigoare la data controlului, ci de produs finit, fiind cumpărate şi vândute ca atare.
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 3326 din 16 iunie 2009, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de control judiciar a reţinut că s-a efectuat un control la sediul recurentei şi s-a constatat că în perioada 7 iunie 2002 - 2 octombrie 2003, aceasta a produs şi comercializat ambalaje din material plastic, respectiv saci, pungi şi sacoşe din polietilenă, folie termocontractabilă şi folie polietilenă cu grosimi mai mici de 1 m.m.
Temeiul legal al acestei verificări l-au constituit dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 293/2002, pentru aprobarea OUG nr. 93/2001, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000, privind fondul de mediu, potrivit cărora cota de 3 % din valoarea acestor ambalaje se constituie venit la F.M. Această obligaţie a recurentei - reclamante derivă din lege, astfel încât plata ei nu poate fi pusă în discuţie, dar ceea ce contestă recurenta este modul de calcul al acestei obligaţii, aspect pe care instanţa de fond l-a ignorat.
A mai reţinut că, în raport de complexitatea litigiului şi având în vedere dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., se impunea efectuarea unei expertize de specialitate, prin care să se stabilească dacă foliile din PVC comercializate şi achiziţionate de recurenta - reclamantă de la diverşi furnizori nu au avut destinaţia de ambalaj, în sensul normelor legale invocate de aceasta, ci aceea de produs finit, fiind cumpărate şi vândute ca atare.
2. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel în fond după casare.
Prin sentinţa civilă nr. 231/ F-C din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a dispus anularea deciziei nr. 24 din 19 februarie 2008, a deciziei de impunere nr. 21165 din 27 noiembrie 2007, privind obligaţii la F.M., în sumă totală de 51.469 lei şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. 21164 din 27 noiembrie 2007, emise de A.F.M.
Instanţa a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, din care a rezultat că rapoartele de producţie din perioada iunie 2002 - decembrie 2003, au evidenţiat faptul că reclamanta a produs saci, pungi şi sacoşe polietilenă, pe care ulterior le-a comercializat pe piaţa naţională, spre a fi revândute, încadrându-se în categoria de „produs finit" - „produs care a parcurs toate fazele de fabricaţie prevăzute în procesul tehnologic al societăţii, fiind depozitate în vederea vânzării către terţi". Astfel, s-a stabilit că sacii, pungile şi sacoşele de polietilenă produse de reclamantă au fost înregistrate în contul 345 „Produse finite". Prin urmare, foliile din PVC comercializate şi achiziţionate de reclamantă de la diverşi furnizori au avut destinaţia de produs finit iar nu de ambalaj, fiind cumpărate, produse şi vândute ca atare.
3. Recursul pârâtei.
A.F.M. a atacat cu recurs sentinţa menţionată, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 5, 7 şi 9 şi al art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta - pârâtă a formulat, în esenţă, următoarele critici:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Hotărârea instanţei de fond este nelegal pentru că raportul de expertiză întocmit în cauză e lovit de nulitate, fiind întocmit cu nesocotirea dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ., în sensul că expertul nu a convocat părţile, încălcându-i astfel drepturile procesuale.
Raportul de expertiză nu a fost depus la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată, aşa cum impune art. 209 alin. (1) C. proc. civ., şi nu i-a fost comunicat, neavând, astfel, posibilitatea să formuleze un punct de vedere asupra acestuia.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Instanţa de fond a preluat concluziile raportului de expertiză, fără să emită consideraţii proprii asupra temeiniciei şi legalităţii actelor contestate, motiv pentru care considerentele sentinţei nu îndeplinesc exigenţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Conform definiţiei cuprinse în HG nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje „ambalaj" este orice produs, indiferent de materialul din care este confecţionat ori de natura acestuia, destinat reţinerii, protejării, manipulării, distribuţiei şi prezentării bunurilor, de la materii prime la produse procesate, de la producător până la utilizator sau consumator.
În raport cu această definiţie, produsele SC V.F.M. SRL au fost supuse următoarei distincţii:
- au fost considerate ambalaje doar pungile, sacoşele, sacii şi folia din polietilenă termocontractibilă;
- toate celelalte produse, constând în folia mai groasă de 0,1 m.m., care nu este termocontractibilă, precum şi alte produse ce nu corespund definiţiei ambalajului nu au fost încadrate în această categorie şi nu au fost incluse în baza de impunere.
Contribuţia de 3 % a fost calculată pentru diferenţa dintre cantităţile de ambalaje produse, astfel stabilite, şi cantităţile de ambalaje colectare şi reciclate, pe baza documentelor puse la dispoziţie de administratorul societăţii.
Raportul de expertiză întocmit în cauză şi însuşit de instanţa de fond are la bază grave confuzii cu privire la aplicabilitatea în timp a legislaţiei care reglementează obligaţiile la Fondul pentru mediu aferente ambalajelor, recurenta - pârâtă relevând, în acest sens, următoarea distincţie:
- producătorii de ambalaje, ca produse finite, au obligaţia de constituire, declarare şi virare a cotei de 3 %, calculată la valoarea de comercializare, numai pentru perioada 07.06.2002 – 02.10.2003, conform art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 293/2002, privind aprobarea OUG nr. 93/2001, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu;
- producătorii de bunuri ambalate, deci nu de ambalaje ca produse finite, au obligaţia de constituire, declarare şi virare a sumei de 10.000 lei/kg ambalaj introdus pe piaţa naţională începând cu data de 03 octombrie 2003, când a intrat în vigoare OUG nr. 86/2003, pentru modificarea şi completarea Legi nr. 73/2000.
4. Apărările intimatei – reclamante.
Prin concluziile scrise, depuse la dosar, SC V.F.M. SRL Râmnicu Vâlcea a răspuns criticilor formulat în recurs, după cum urmează:
- expertul s-a conformat dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ., informând-o pe recurenta - pârâtă asupra datei şi orei la care urmează a se deplasa la sediul societăţii în vederea studierii documentelor necesare pentru efectuarea expertizei şi, în altă ordine de idei, natura lucrării de specialitate nu impunea prezenta părţilor într-un anumit loc. Astfel, că recurenta - pârâtă nu poate pretinde că ar fi suferit vreo vătămare în situaţia în care nu ar fi fost înştiinţată;
- prevederile art. 209 alin. (1) C. proc. civ., nu au fost încălcate, pentru că partea a avut cunoştinţă despre termenul la care a fost depusă lucrarea, iar pronunţarea hotărârii a fost amânată de la data de 11 decembrie 2009 la 17 decembrie 2009 pentru a da posibilitatea ambelor părţi să-şi exprime în scris punctul de vedere;
- motivarea hotărârii cuprinde toate elementele cerute de art. 261 C. proc. civ., instanţa de fond analizând nu numai raportul de expertiză, ci şi toate celelalte probe administrate, prin prisma dispoziţiilor legale ce reglementează raporturile juridice deduse judecăţii;
- cu privire la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut corect că produsele societăţii se împart în mai multe categorii supuse unor reglementări diferite, dar inspectorii recurentei au extins în mod nelegal sfera noţiunii de „ambalaj" asupra foliilor cu grosimi mai mici de 0,1 m.m., foliilor termocontractabile şi sacoşelor de polietilenă, care au avut destinaţia de produs finit, iar nu de ambalaj.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte competenţa materială a instanţei, natura cauzei atrage aplicarea criteriului valoric prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dar pentru că, în speţă, a existat deja o decizie de casare cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, s-a apreciat că problema de drept a competenţei instanţei de fond, în raport cu valoarea obligaţiilor fiscale contestate, inferioară pragului de 500.000 lei, nu mai poate fi pusă în discuţie în această etapă procesuală.
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta - pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările intimatei - reclamante şi având în vedere toate probele administrate în fazele procesuale anterioare, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, cu referire la fiecare dintre criticile invocate.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit art. 208 alin. (1) C. proc. civ., „Dacă pentru o expertiză este nevoie de lucrare la faţa locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte poştală recomandată, cu dovadă de primire, arătând zilele şi orele când începe şi continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului".
În speţă nu poate fi reţinută încălcarea acestei prevederi legale, pentru că expertiza contabilă a fost efectuată pe baza unor documente contabile la care au putut avea acces şi inspectorii A.F.M. în timpul controlului, iar nu în temeiul unor „lucrări la faţa locului" care să fi constat în constatarea unor împrejurări de fapt, măsurători sau alt gen de evaluări cantitative.
Cât priveşte obligaţia impusă prin art. 209 C. proc. civ. („Expertul este dator să-şi depună lucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată"), verificând actele din dosarul curţii de apel, Înalta Curte constată că, într-adevăr, raportul de expertiză a fost depus la dosar, doar la data de 9 decembrie 2009, cu mai puţin de 5 zile înaintea ultimului termen de judecată, fixat pentru 11 decembrie 2009 şi nu există o dovadă că pârâtei i-ar fi fost comunicată o copie a acestuia.
Recurenta - pârâtă, care nu a fost prezentă la acel termen, nu a avut, astfel, posibilitatea de a formula obiecţiuni în condiţiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., dar punctul de vedere asupra concluziilor expertizei contabile, expus în cadrul motivelor de recurs urmează a fi analizat în cadrul examinării soluţiei asupra fondului cauzei.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Considerentele sentinţei atacate conţin o amplă expunere a istoricului litigiului, cu referire la împrejurările reţinute în prima hotărâre a curţii de apel şi în Decizia de casare, după care sunt prezentate concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză.
Necesitatea şi concludenţa probei respective au fost stabilite, într-adevăr, prin Decizia de casare, având caracter obligatoriu pentru judecătorul fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dar expertiza răspunde strict unor obiective de specialitate contabilă şi nu poate fundamenta o hotărâre judecătorească fără o analiză efectuată de instanţă, prin prisma prevederilor legale aplicabile raportului juridic fiscal dedus judecăţii, răspunzând exigenţelor legate de motivarea propriei convingeri şi de prezentare a argumentelor contrapuse cererilor şi susţinerilor părţii care a pierdut procesul.
În speţă, întâmpinarea formulată de A.F.M. în primul dosar de fond conţine apărări detaliate privind aplicarea în timp a legii, subiectele şi conţinutul obligaţiilor legate de contribuţiile la F.M. în formele succesive ale Legii nr. 73/2000, aspecte ce prezentau relevanţă asupra bazei de impunere şi asupra însuşi modului de calcul al contribuţiei, dar pe care instanţa de fond nu le-a analizat.
În consecinţă, critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este fondată.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Actele administrative fiscale supuse controlului de legalitate sunt Decizia de impunere nr. 21165 din 27 noiembrie 2007, emisă de A.F.M. în temeiul raportului de inspecţie fiscală nr. 21164 din 27 noiembrie 2007, şi Decizia nr. 24 din 19 februarie 2008, prin care a fost respinsă contestaţia administrativă formulată de intimata - reclamantă împotriva deciziei de impunere.
Obligaţiile de plată către Fondul pentru mediu, în sumă totală de 51.469 lei, au fost calculate pentru perioada 7 iunie 2002 – 31 decembrie 2003 şi constau în: contribuţia pentru emisiile de poluanţi în atmosferă, cota de 3 % din valoarea ambalajelor comercializate de producători şi importatori, aplicată pentru perioada 7 iunie 2002 – 2 octombrie 2003 şi majorările de întârziere aferente.
Prin Decizia de casare cu trimitere spre rejudecare nr. 3326 din 16 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit, cu titlu de chestiune de drept dezlegată, în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că temeiul legal al verificărilor efectuate l-au constituit prevederile art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 293/2002 pentru aprobarea OUG nr. 93/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000 privind fondul pentru mediu şi că obligaţia de plată a cotei de 3 % din valoarea ambalajelor derivă din lege, astfel încât plata ei nu poate fi pusă în discuţie, ceea ce urma a fi lămurit cu ocazia rejudecării fiind modul de calcul al obligaţiei, în raport cu definiţia noţiunii de „ambalaj" avută în vedere de legiuitor.
Potrivit pct. 1 lit. b) din Anexa 1 – Termeni specifici a HG nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, aplicabilă în perioada supusă controlului, „ambalajul" era definit ca fiind „orice produs, indiferent de materialul din care este confecţionat ori de natura acestuia, destinat să cuprindă bunuri în scopul reţinerii, protejării, manipulării, distribuţiei şi prezentării acestora, de la materii prime la produse procesate, de la producător până la utilizator sau consumator. Produsul nereturnabil destinat aceloraşi scopuri este, de asemenea, considerat ambalaj".
Concluziile raportului de expertiză au contrapus noţiunea de „produs finit" celei de „ambalaj", răspunzând obiectivului menţionat în Decizia de casare prin raportare la aspectele invocate de SC V.F.M. SRL în primul recurs, dar instanţa de fond şi-a însuşit raportul de expertiză fără a-l corela cu proba cu înscrisuri administrată, de asemenea, în cauză, fundamentându-şi soluţia exclusiv pe concluziile de specialitate contabilă ale expertului, iar nu pe interpretarea şi aplicarea prevederilor legale aplicabile.
Or, după cum se poate observa, definiţia cuprinsă în HG nr. 349/2002 nu conţine o astfel de distincţie, dimpotrivă, referindu-se la „orice produs, indiferent de materialul din care este confecţionat ori de natura acestuia", conferă consistenţă susţinerilor recurentei - pârâte, în sensul că pungile, sacoşele, sacii, folia cu grosime mai mică de 1 m.m. şi folia de polietilenă termocontractibilă se încadrează în categoria ambalajelor, fiind produse destinate să cuprindă bunuri în scopul reţinerii, protejării, manipulării, distribuţiei şi prezentării acestora.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi al art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca nefondată, reţinând legalitatea actelor administrative contestate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.F.M. împotriva sentinţei nr. 231/ FC din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei SC V.F.M. SRL, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4137/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4146/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
