ICCJ. Decizia nr. 4156/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4156/2010
Dosar nr. 7357/2/200.
Şedinţa publică din 7 octombrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3286 din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei de interes în exercitarea acţiunii de către reclamanţii G.S. şi S.I. şi a respins în consecinţă acţiunea; a respins excepţia lipsei de interes în privinţa celorlalţi reclamanţi, a admis acţiunea formulată de reclamanţii Z.M. şi S.A. şi a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 95 din 2 iulie 2009, emisă de Procurorul Şef al D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, până la pronunţarea instanţei de fond.
Examinând cu prioritate conform art. 137 C. proc. civ. excepţia lipsei de interes în exercitarea acţiunii, Curtea a constatat că această excepţie este întemeiată în privinţa reclamanţilor G.S. şi S.I. şi neîntemeiată în privinţa celorlalţi reclamanţi.
S-a reţinut că Decizia contestată priveşte doar personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul D.I.I.C.O.T., iar nu şi pe magistraţii din cadrul direcţiei. în cauză reclamanţii G.S. şi S.I. îndeplinesc funcţia de procurori în cadrul D.I.I.C.O.T., astfel s-a apreciat că aceşti doi reclamanţi nu au interes în promovarea cererii de suspendare.
Cu privire la fondul cererii de suspendare, instanţa de fond a apreciat că acesta este întemeiat, în speţă, cele două condiţii esenţiale pentru dispunerea suspendării unui act administrativ, prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind îndeplinite cumulativ.
În cazul concret dedus judecăţii, reţine instanţa de fond, există împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care ridică serioase semne de îndoială faţă de legalitatea actului administrativ a cărui suspendare se cere, prin aceste acte administrative suspendându-se acordarea sporului de 50% de risc şi suprasolicitare neuropsihică, cu trimitere la dispoziţiile OUG nr. 71/2009, dispoziţii care vin în contradicţie cu prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004 statutul judecătorilor şi procurorilor şi conform cărora „drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".
Pe lângă condiţia cazului bine justificat, reţine instanţa de fond, este îndeplinită şi condiţia existenţei unei pagube iminente, astfel cum este definită prin art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ a cărui suspendare se cere, producând reclamanţilor un prejudiciu material concret, acesta constând în diminuarea indemnizaţiilor reclamanţilor în mod considerabil prin raportare la câştigul salarial aferent lunilor anterioare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Ministerul Public de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În susţinerea recursului formulat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei instanţei de fond şi respingerea acţiunii reclamanţilor ca nefondată.
Recurentul-pârât susţine că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unui caz bine justificat şi că actele atacate ar contraveni prevederilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Susţine recurentul-pârât că nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor, ci doar o suspendare, o amânare a plăţii drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică plata urmând să fie făcută în condiţiile şi termenele stabilite de O.U.G nr. 71/2009 şi că actele atacate au fost emise în urma adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a O.U.G nr. 71/2009, iar în lipsa fondurilor alocate cu această destinaţie, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul vizat.
De asemenea, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că este îndeplinită condiţia referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, întrucât nu se poate vorbi despre existenţa unei pagube, de vreme ce reclamanţii sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti având ca obiect plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, hotărâri ce vor fi executate în condiţiile prevăzute de dispoziţiile OUG nr. 71/2009.
Recurenta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. precum şi cele prevăzute de art. 304/1 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei recurate, iar pe fond respingerea acţiunii reclamanţilor Z.M. şi S.A. ca nefondată.
În esenţă, motivele de recurs formulate de cei doi recurenţi sunt aceleaşi, fiind criticat atât modul în care a fost soluţionată excepţia lipsei de interes cât şi cel de soluţionare a fondului cauzei prin admiterea cererii de suspendare formulată de reclamanţi.
Referitor la fondul cauzei, recurenţii apreciază că hotărârea primei instanţe este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, necesar a fi îndeplinite pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ nu sunt întrunite în speţa de faţă.
Recursurile sunt nefondate şi urmează a fi respinse conform art. 312 C. proc. civ., potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Contrar celor susţinute de cei doi recurenţi, excepţia lipsei de interes în exercitarea acţiunii, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a primit o rezolvare corectă la instanţa de fond.
Referitor la excepţia lipsei de interes s-a reţinut că interesul ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile reprezintă folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă.
În speţă folosul practic urmărit de reclamanţi prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată, constă în obţinerea sumelor reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.
S-a mai reţinut că în condiţiile în care reclamanţilor nu le-a fost plătit acest spor, nu se poate considera că aceştia nu mai au interes pentru a solicita suspendarea executării deciziei menţionate.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la soluţionarea greşită a fondului cauzei se constată că şi acesta este neîntemeiat.
Suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii, întrucât atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Este adevărat că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă) ceea ce presupune executarea din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am arătat deja, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
In sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
In cauza de faţă, Înalta Curte apreciază că este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat în raport de următoarele argumente.
Prin Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatei şi Justiţie - Procurorul General s-a dispus începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea Ordinului nr. 526 din 03 martie 2009 emis anterior.
Prin Ordinul nr. 526/2009 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Procurorul General a dispus că începând cu data de 01 martie 2009 procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale, judecătorii precum şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. şi parchetele de pe lângă curţile de apel, beneficiază de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară.
Prin Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 Procurorul General a dispus ordonatorilor de credite ca drepturile salariale aferente luni iunie 2009 şi în viitor să se achite fără a include şi sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Prin Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emisă de Procurorul Şef al D.I.I.C.O.T. s-a dispus suspendarea aplicării deciziei nr. 45 din 5 martie 2009 al Procurorului Şef al D.I.I.C.O.T. care transpunea în cadrul acestei direcţii, Ordinul nr. 526/2009 al Procurorului General.
Raportat la conţinutul acestei măsuri, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurenţii au încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se cuvine a preciza faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
In jurisprudenţa dezvoltată de instanţele de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună şi actelor administrative.
Interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
In plus, în cauza de faţă, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
In concepţia instanţei de control judiciar, şi această condiţie legală este îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale.
Acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre angajaţi şi stat.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a fi respinse, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi D.I.I.C.O.T.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 3286 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4143/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4257/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
