ICCJ. Decizia nr. 4326/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4326/2010
Dosar nr. 1569/44/200.
Şedinţa publică din 14 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 281 din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta B.R., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, a anulat Ordinul nr. 2084 din 9 octombrie 2009 emis de conducătorul autorităţii pârâte şi a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior emiterii actului respectiv, cu plata unei despăgubiri constând în diferenţa dintre indemnizaţia cuvenită şi salariul încasat pe durata modificării contractului de management; de asemenea, instanţa de judecată a obligat pârâtul la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că declararea ca neconstituţională a OUG nr. 105/2009, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1629 din 03 decembrie 2009, este de natură a atrage nelegalitatea ordinului contestat, emis în temeiul actului normativ declarat neconstituţional, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia avută anterior emiterii acestuia.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, recurentul arată că în mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond a admis cererea de anulare a ordinului contestat, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii actului normativ în temeiul căruia a fost emis, fără a ţine cont de faptul că legalitatea ordinului trebuia verificată în raport cu legislaţia în vigoare la momentul emiterii sale, şi nu în raport cu o împrejurare ivită ulterior acestui moment.
Susţine recurentul că, prin ordinul contestat, intimata-reclamantă a fost eliberată din funcţia publică de conducere, de director coordonator în cadrul Oficiului Judeţean de Consultanţă Agricolă Vrancea, dispunându-se şi încetarea aplicabilităţii contractului de management al intimatei, în aplicarea art. IV şi art. XIV din OUG nr. 105/2009, desfiinţarea funcţiei respective producându-se, aşadar, în temeiul legii; autoritatea recurentă a fost, deci, obligată să procedeze în conformitate cu dispoziţiile imperative ale actului normativ respectiv, în vigoare la data emiterii ordinului contestat.
In opinia recurentului, regula care-şi găseşte aplicabilitate în cauză este cea exprimată în adagiul tempus regit actum, conform căruia o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei.
De asemenea, susţine recurentul, sentinţa atacată este nelegală şi sub aspectul autorităţii obligate faţă de reclamant, aceasta trebuind să fie, în opinia recurentului, Camera Agricolă Judeţeană Vrancea, ce constituie serviciu public descentralizat în subordinea Consiliului Judeţean Vrancea iar nu a ministerului.
Totodată, arată recurentul, instanţa de fond trebuia să reţină că cererea este lipsită de obiect, de vreme ce actul contestat „a ajuns la termen anterior pronunţării şi chiar introducerii acţiunii" iar, potrivit legii, pentru a putea face obiectul cererii de chemare în judecată, actul contestat trebuie să fie unul cu executare succesivă, nu cu executare dintr-o dată, cum este în cazul de faţă.
O altă critică adusă sentinţei recurate vizează cheltuielile de judecată care, în opinia recurentului, au fost greşit acordate, în raport cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin Ordinul nr. 1746 din 18 august 2009, emis de ministrul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale, intimata-reclamantă a fost numită în funcţia de director coordonator în cadrul Oficiului Judeţean de Consultanţă Agricolă Vrancea, în baza art. III alin. (3)-(10) şi (12) din OUG nr. 37/2009, care au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 7 octombrie 2009, definitivă şi obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
Prin ordinul contestat în cauză, nr. 2084 din 9 octombrie 2009, având acelaşi emitent, s-a dispus ca, după un preaviz de 15 zile, să înceteze aplicabilitatea atât a ordinului de numire în funcţie a intimatei-reclamante, cât şi a contractului de management nr. 80 din 18 august 2009, încheiat între părţi.
Temeiul juridic al celui de al doilea act administrativ, ordinul contestat în cauză, îl constituie art. IV şi art. XIV din OUG nr. 105/2009, art. 65 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, art. 9 alin. (1) lit. h) din contractul de management şi HG nr. 8/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 1-5 şi 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII şi anexa nr. 1 din OUG nr. 105/2009, arătând, în esenţă, că modalitatea de reglementare a funcţiei publice, respectiv actul administrativ de numire, se prezintă construcţii juridice deficitare şi confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator şi a naturii juridice a contractului de management.
De asemenea, funcţia publică din care a fost eliberată intimata-reclamantă a fost înfiinţată prin OUG nr. 37/2009, care, aşa cum s-a arătat, a fost, şi ea, declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 7 octombrie 2009.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut că actul administrativ contestat a fost lipsit de orice fundament legal, ca urmare a deciziilor Curţii Constituţionale susmenţionate.
In legătură cu acest aspect, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului-pârât, potrivit căreia ordinul contestat îşi păstrează validitatea deoarece ordonanţele de urgenţă erau în vigoare la data emiterii lor, întrucât aceasta ar lipsi de finalitate controlul de constituţionalitate, care nu se limitează la asanarea sistemului legislativ, prin eliminarea prevederilor legale contrare Constituţiei, ci include protecţia efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentate ale destinatarilor normelor declarate neconstituţionale.
Hotărârea recurată este, însă, criticabilă sub aspectul reintegrării intimatei-reclamante în funcţia deţinută anterior ordinului anulat şi întinderii despăgubirilor băneşti acordate, prin prisma unor considerente ţinând, de asemenea, de neconstituţionalitatea legii, în sensul raţionamentului expus anterior, cu privire la încetarea funcţiei.
Aşa cum s-a arătat mai sus, ordinul de numire a intimatei în funcţia de director coordonator în cadrul Oficiului Judeţean de Consultanţă Agricolă Vrancea şi contractul de management al acesteia au fost încheiate în temeiul art. III din OUG nr. 37/2009.
Aşadar, în raport cu deciziile pronunţate de Curtea Constituţională referitor la aceste modificări legislative, funcţia de director coordonator se consideră a fi desfiinţată, instanţa de fond în mod greşit apreciind că intimata-reclamantă mai poate fi reintegrată într-o astfel de funcţie, a cărei existenţă a fost afectată de neconstituţionalitatea actului normativ prin care a fost înfiinţată.
Această concluzie este susţinută şi de considerentele Deciziilor nr. 413 şi nr. 414/2010 ale Curţii Constituţionale care, exercitând controlul de constituţionalitate asupra legii de modificare şi completare a Legii nr. 188/1999, anterior promulgării, a reţinut că, începând cu data de 28 februarie 2010, funcţia de director coordonator nu mai există, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii serviciilor publice deconcentrate fiind cea anterioară modificărilor aduse prin OUG nr. 37/2009 şi prin OUG nr. 105/2009, acesta fiind un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale a celor două ordonanţe de urgenţă, sancţiune pe care Curtea Constituţională o consideră „diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ".
În ceea ce priveşte aspectul despăgubirilor, sub forma drepturilor băneşti, acordate reclamantei de prima instanţă, se va reţine că, într-adevăr, punerea în aplicare a celor două acte normative, prin numirea şi revocarea din postul de director coordonator a intimatei-reclamante, în interval de aproximativ 2 luni, din motive ce exclud culpa acesteia, a produs efecte vătămătoare asupra carierei sale, inducând o stare de instabilitate, de incertitudine juridică, efecte ce se impun a fi înlăturate prin repararea pagubei cauzate, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 106 din Legea nr. 188/1999.
Având, însă, în vedere circumstanţele faptice şi normative prezentate mai sus, care nu permit încadrarea în ipoteza tipică a prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999. în sensul reîncadrării în funcţie şi plăţii drepturilor salariale până la acel moment, Înalta Curte apreciază că obligarea autorităţii emitente a ordinului anulat la plata de despăgubiri, până la data pronunţării deciziei, reprezintă o modalitate adecvată şi echitabilă de reparare a prejudiciului cauzat intimatei-reclamante.
În ceea ce priveşte critica ce vizează nelegalitatea sentinţei atacate, sub aspectul autorităţii obligate în cauză, se va reţine că aceasta nu este întemeiată, faţă de faptul că, într-o acţiune în contencios administrativ, „pârâtul" este emitentul actului administrativ contestat, emitent care, în speţă, este chiar autoritatea recurentă.
Referitor la critica potrivit căreia în mod greşit a apreciat prima instanţă că ordinul contestat poate face obiectul cererii de chemare în judecată, faţă de caracterul acestuia de act cu executare dintr-o dată, Înalta Curte consideră că argumentele invocate se referă la procedura suspendării actului administrativ, analiza lor fiind lipsită de finalitate, în condiţiile în care prin hotărârea atacată instanţa de judecată nu s-a pronunţat cu privire la o asemenea procedură. In acest context, prin raportare la acţiunea în anularea actului administrativ, ce face obiectul analizei în cauza de faţă, raţionamentul recurentului-pârât este lipsit de fundament juridic, pe de o parte pentru că Legea nr. 554/2004 nu face distincţie între tipurile de acte administrative ce pot face obiectul acţiunii în contencios administrativ şi, pe de altă parte, întrucât, ca regulă generală, întoarcerea executării este o consecinţă firească a desfiinţării unui act juridic deja executat.
Nu este întemeiată nici critica ce vizează greşita acordare a cheltuielilor de judecată care, în opinia recurentului, nu ar fi trebuit acordate sau, cel puţin, ar fi trebuit reduse, prin apreciere, conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Aceasta, întrucât, potrivit prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", pe de o parte, iar aplicarea la speţă a prevederilor alin.(3) al aceluiaşi articol este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, în raport cu criteriile prevăzute de lege, respectiv obiectul cauzei şi activitatea prestată de avocat, pe de altă parte.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica, în parte, sentinţa atacată, în sensul celor arătate mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva sentinţei nr. 281 din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că respinge cererea reclamantei de reintegrare în funcţia de director coordonator la Oficiul Judeţean de Consultanţă Agricolă Vrancea.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite, în perioada de la emiterea ordinului anulat, până la data pronunţării prezentei decizii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4257/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 434/2010. Contencios → |
|---|
