ICCJ. Decizia nr. 4179/2010. Contencios. Contestaţie la executare. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4179/2010
Dosar nr. 2385/1/2010
Şedinţa publică de la 7 octombrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia nr. 5773 din 15 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă, a admis recursul declarat de A.F.P. Galaţi, împotriva sentinţei civile nr. 100 din 19 septembrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a modificat în tot sentinţa atacată şi, în fond, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC F. SRL Galaţi, ca neîntemeiată. Totodată, a respins recursul declarat de A.F.P. Galaţi împotriva încheierii din 27 noiembrie 2007 a aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că întrucât aspectele invocate prin cererea de recurs pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ., în considerarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de reclamanta-intimată nu poate fi primită.
Totodată, hotărârea prin care a fost stabilită competenţa materială pentru soluţionarea în fond a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Galaţi, a fost pronunţată de o instanţă de recurs şi a intrat în puterea lucrului judecat, anterior publicării în M. Of. şi a deciziei nr. 14 din 05 februarie 2007, pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra unui recurs în interesul legii (30 octombrie 2007).
În aceste condiţii, în considerarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de recurs a apreciat că excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâta-recurentă a fost corect soluţionată.
Constatând că, deşi respectiva soluţie este contrară jurisprudenţei unitare în materie a instanţei supreme, instanţa de recurs a apreciat că incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.
De asemenea, excepţia tardivităţii acţiunii a fost soluţionată în mod corect, obiectul acesteia constituindu-l anularea formelor de executare realizate la data de 15 iunie 2006 şi nu a titlului executor din 02 august 2000.
Raportat la acelaşi obiect al acţiunii şi având în vedere condiţiile în care s-a ajuns la înregistrarea cauzei pe rolul Curţii de Apel Galaţi, instanţa de recurs nu a primit nici excepţia inadmisibilităţii acţiunii grefată pe lipsa plângerii prealabile.
Este greşită însă soluţia adoptată de judecătorul fondului asupra excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, concluzia la care s-a ajuns neavând suportul probator necesar.
Ca sancţiune procedurală, prescripţia stinge atât dreptul de executare silită al organelor fiscale, cât şi obligaţia corelativă a debitorului de a se supune urmăririi silite, atrăgând încetarea de drept a măsurilor de executare silită.
Potrivit art. 131 C. proc. fisc., dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.
Termenul astfel stabilit se întrerupe pe data îndeplinirii de către debitor, înainte sau în cursul executării silite, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în alt mod a datoriei, sau pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită, astfel cum se dispune prin art. 133 lit. b) şi c).
Pe baza probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs a constatat că prima instanţă a reţinut în mod greşit că ultimul act de executare a fost îndeplinit la data de 02 august 2000 prin emiterea unui nou titlu executoriu, ce i-ar fi fost comunicat reclamantei abia la data de 12 iulie 2006, aşa cum s-a precizat în adresa de pornire a executării silite.
S-a omis faptul că, ulterior încetării măsurii de suspendare provizorie a executării măsurilor dispuse prin procesul-verbal din 1998, survenită la data de 22 noiembrie 2009, urmare a constatării perimării contestaţiei la executare, conform sentinţei nr. 212/1999 a Curţii de Apel Galaţi, s-a continuat executarea silită prin înfiinţarea popririi asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare ale debitorului urmărit.
Totodată, în urma măsurilor de executare întreprinse şi deplasării organului de executare la sediul societăţii, la data de 03 iulie 2001 a fost achitată suma de 100 RON, în privinţa căreia susţinerile expertului contabil nu puteau fi reţinute.
Prin urmare, instanţa de recurs a apreciat că dacă s-ar acceptă teza că celelalte sume indicate de pârâta-recurentă ar reprezenta plăţi voluntare efectuate în contul unor datorii fiscale stabilite şi individualizate printr-un alt act de control, data ultimului act de executare ce se impune a fi luată în calcul este 03 iulie 2001, iar în raport cu aceasta şi în considerarea dispoziţiilor legale anterior redate, concluzia că actele de executare întreprinse la 15 iunie 2006 se situează în afara termenului de prescripţie de 5 ani este greşită, acesta împlinindu-se numai la data de 01 ianuarie 2007.
Împotriva deciziei nr. 5773 din 15 decembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare reclamanta SC F. SRL Galaţi, prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac, anularea deciziei atacate, casarea sentinţei civile nr. 100 din 19 septembrie 2008 date de instanţa de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Galaţi în vederea cercetării fondului cauzei.
A învederat contestatoarea, prin motivele căii de atac, în primul rând, că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de ordine publică referitoare la competenţa materială a Curţii de apel, ca primă instanţă competentă să soluţioneze în fond acţiunea reclamantei. Soluţionarea fondului cauzei direct şi pentru prima dată în derularea litigiului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, prin decizia atacată, prin „respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată”, a arătat contestatoarea, s-a efectuat cu încălcarea nepermisă a normelor de competenţă materială de ordine publică, aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. instanţa de recurs avea obligaţia - în situaţia constatării neincidenţei în cauză a excepţiei prescripţiei extinctive - casării sentinţei nr. 100 din 19 septembrie 2008 şi a trimiterii cauzei la prima instanţă pentru cercetarea fondului. Contestatoarea a subliniat că a fost privată de posibilitatea de a invoca excepţia lipsei competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea, în primă instanţă, a fondului cauzei, în condiţiile în care motivele de recurs formulate de recurenta A.F.P. Galaţi nu cuprindeau nici cea mai sumară referire la problematica fondului cauzei, iar în faţa instanţei de recurs nu s-a pus în discuţie, nu s-a dezbătut şi nici nu s-a analizat niciuna dintre apărările formulate de reclamantă referitoare la existenţa debitului.
Sub un al doilea aspect, contestatoarea a relevat că decizia atacată este rezultatul unei duble erori materiale evidente, esenţiale şi cu caracter procedural realizată de instanţa de recurs care pe de o parte - deşi reţine în considerente „demersul judiciar al contestatoarei grefat pe inexistenţa debitului” alături de „demersul judicios al contestatoarei grefat pe prescripţia dreptului de a cere executarea silită” - nu a observat că primul dintre cele două „demersuri” nu a constituit niciodată obiectul analizei instanţei de fond şi a apărărilor contradictorii ale părţilor în prima instanţă (şi apoi nici chiar în faţa instanţei de recurs) şi, pe de altă parte, a confundat soluţia (privită strict tehnic-procedural) ce se putea da în cauză urmare a admiterii recursului pârâtei, şi anume: casarea cu trimiterea spre rejudecare în vederea cercetării fondului cauzei de către prima instanţă, în loc de modificarea sentinţei cu consecinţa judecării fondului cauzei pentru prima dată direct în calea de atac a recursului. Greşeala materială de fapt invocată mai sus s-a apreciat că se încadrează pe deplin în litera şi lumina motivului contestaţiei în anulare specială prevăzut de dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârea atacată conţinând un dispozitiv - rezultat al unei erori în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au determinat esenţial soluţia instanţei.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi art. 318 teza I C. proc. civ.
Intimata A.F.P. Galaţi a solicitat, în principal, respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă şi, în subsidiar, respingerea contestaţiei în anulare ca neîntemeiate.
Contestaţia în anulare este inadmisibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, atunci „când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă”, însă numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului. Acest motiv al contestaţiei în anulare obişnuită se înscrie în perimetrul normelor cu privire la competenţa instanţelor judecătoreşti şi nu al celor de organizare judecătorească, textul vizând încălcarea unor norme imperative, anume a celor prin care se reglementează competenţa generală, competenţa de atribuţiune sau materială şi competenţa teritorială exclusivă. O asemenea ipoteză nu este incidentă în cauză, critica contestatoarei constând în aceea că prin adoptarea soluţiei de modificare în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii, în fond, ca neîntemeiată a acţiunii în contencios administrativ formulată de SC F. SRL Galaţi, instanţa de recurs a încălcat norma de ordine publică referitoare la competenţa materială a Curţii de apel de a soluţiona în primă instanţă fondul cererii reclamantei, excedând sferei motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., motiv care presupune - prin raportare la obiectul căii de atac de retractare formulate, o hotărâre a instanţei de recurs - că au fost nesocotite de instanţa de control judiciar normele care reglementează competenţa de soluţionare a recursului. Or, decizia nr. 5773 din 15 decembrie 2009 atacată de contestatoare a fost pronunţată de instanţa de recurs competentă potrivit dispoziţiilor art. 4 pct. 1 C. proc. civ. şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Pe de altă parte, se constată că, în mod evident, ipoteza în care o decizie a instanţei de recurs ar putea fi atacată cu contestaţie în anulare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. poate fi concepută doar la nivel teoretic, fiind greu de crezut că se poate ajunge în această fază procesuală fără ca niciuna din părţi sau instanţa din oficiu să nu invoce necompetenţa absolută a instanţei sesizate cu soluţionarea recursului.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare invocat de contestatoare, prin care s-a învederat că dezlegarea dată prin decizia nr. 5773 din 15 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, (prin care a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă, a fost admis recursul declarat de A.F.P. Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 100 din 19 septembrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa modificării în tot a sentinţei atacate şi în fond a respingerii acţiunii formulate de reclamanta SC F. SRL Galaţi ca neîntemeiată, şi a fost respins recursul declarat de A.F.P. Galaţi împotriva încheierii din 27 noiembrie 2007 a aceleiaşi instanţe) este rezultatul unei greşeli materiale, se reţine de asemenea că nu poate fi primit, întrucât prin expresia „greşeală materială” legea are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, cu alte cuvinte greşeli formale care sunt săvârşite în legătură cu examinarea recursului, sau, altfel spus, greşeli involuntare şi evidente, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale aflate la dosarul cauzei (cum ar fi: stabilirea taxei de timbru în raport cu o sumă mai mare decât suma contestată, urmată de anularea recursului ca insuficient timbrat; menţiunea greşită din dispozitivul hotărârii că partea a renunţat la judecată şi nu la dreptul pretins; anularea recursului ca netimbrat, deşi la dosar a fost depusă recipisa de plată a taxei de timbru sau respingerea recursului ca tardiv, deşi a fost depus în termen la poştă, dar instanţa nu a observat recipisa scrisorii recomandate luând în considerare data înregistrării căii de atac; anularea greşită a recursului ca nemotivat sau ca fiind făcut de un mandatar fără calitate; pronunţarea instanţei de recurs asupra altei hotărâri decât cea recurată).
Contestaţia în anulare specială, întemeiată pe prevederile art. 318 teza I C. proc. civ., nu poate fi exercitată aşadar pentru remedierea unor „greşeli de judecată”, precum cele privind stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor, interpretarea unor dispoziţii legale (de drept substanţial ori procedural) sau rezolvarea unui incident procedural, întrucât a da părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele, a interpretat legea şi a stabilit raporturile dintre părţi, ar însemna să se deschidă dreptul părţilor de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului, ceea ce este inadmisibil. Or, în mod evident, în cazul în analiză, contestaţia în anulare este concepută ca o cale de atac extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greşeli materiale şi nu şi pentru reformarea unor greşeli de fond.
Argumentele invocate de contestatoare în sprijinul motivului de contestaţie în anulare specială prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., anume neobservarea că chestiunea inexistenţei debitului nu a constituit niciodată obiectul apărărilor contradictorii ale părţilor şi analizei instanţei de fond şi apoi a instanţei de recurs, şi, respectiv, confundarea, de către instanţa de recurs, a soluţiei ce se putea da în cauză urmare admiterii recursului pârâtei, casarea cu trimiterea spre rejudecare în vederea cercetării fondului cauzei de către prima instanţă în loc de modificarea sentinţei cu consecinţa judecării fondului cauzei pentru prima dată în calea de atac a recursului, se constituie în critici privitoare la considerentele deciziei atacate şi la interpretarea, de către instanţa de recurs, a dispoziţiilor de drept procedural conţinute de art. 312 alin. (3) C. proc. civ., şi ele nu relevă prezenţa în cauză a unor greşeli involuntare şi evidente, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale aflate la dosarul cauzei.
În aceste condiţii, constatând că nu sunt întrunite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 şi art. 318 teza I C. proc. civ., se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 320 din acelaşi act normativ, respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac de retractare a contestaţiei în anulare formulată de SC F. SRL Galaţi împotriva deciziei nr. 5773 din 15 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC F. SRL Galaţi împotriva deciziei nr. 5773 din 15 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4177/2010. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4182/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
