ICCJ. Decizia nr. 4190/2010. Contencios. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4190/2010
Dosar nr. 62/2/2010
Şedinţa publică de la 7 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată, reclamantul X.G. a chemat în judecată Oficiul Român pentru Imigrări din cadrul Ministerul Administraţiei şi Internelor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la prelungirea dreptului său de şedere în România în scopul desfăşurării de activităţi comerciale şi anularea deciziei de returnare de pe teritoriul României din 21 decembrie 2009.
La termenul de judecată din data de 21 aprilie 2010, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (1) lit. a) coroborat cu alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din data de 21 aprilie 2010 a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate formulată de reclamant, şi totodată a dispus amendarea apărătorului reclamantului – avocat I.R.M., în temeiul art. 1081 pct. 2 lit. b), cu suma de 300 RON.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că cererea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2004 nu întruneşte cerinţele impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Instanţa de fond a mai reţinut că aprecierile reclamantului nu vizează o relaţie de neconformitate a textelor de lege examinate faţă de normele constituţionale şi convenţionale invocate, iar neconstituţionalitatea unei reglementări legale constituie o stare intrinsecă a acesteia, neconfundându-se cu aspectele care ţin de aplicarea legii şi aprecierea în concret, atribut al instanţei de judecată, a întrunirii ipotezei normei legale care permite prelungirea dreptului de şedere.
În ceea ce priveşte cererea de amendare a apărătorului reclamantului s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1081 pct. 2 lit. b) teza a II-a C. proc. civ. deoarece la termenul anterior pronunţării cauza a fost amânată la solicitarea reclamantei pentru a depune o serie de înscrisuri şi cu toate că a precizat că până la termenul de judecată din 21 aprilie 2010 va face dovada demersurilor efectuate în acest scop apărătoarea reclamantului nu şi-a îndeplinit această obligaţie.
Împotriva încheierii de şedinţă din data de 21 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs în termen legal reclamantul X.G., prin care s-a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea încheierii atacată în sensul admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. a) coroborat cu alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, şi a dispunerii suspendării judecării cauzei până la rezolvarea excepţiei invocate.
A învederat recurentul, prin motivele de recurs, că încheierea atacată este nelegală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). A precizat recurentul că excepţia de neconstituţionalitate invocată în şedinţa publică din data de 21 aprilie 2010 îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, întrucât articolele de lege criticate au legătură cu cauza dedusă judecăţii, iar Curtea Constituţională nu s-a mai pronunţat, printr-o decizie anterioară, cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor legale criticate în ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României raportate la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii Europene în materie, care instituie şi garantează dreptul la un proces echitabil. De asemenea, recurentul a apreciat că orice alte considerente avute în vedere de instanţa de judecată la fundamentarea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sunt netemeinice, acestea vizând fondul excepţiei, care este de competenţa instanţei de contencios constituţional.
Recursul este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, „(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”.
De asemenea, în condiţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile”.
În cauză, se constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamantul X.G. avea ca obiect dispoziţiile art. 55 alin. (2) lit. a) coroborat cu alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002, [care prevăd că „prelungirile ulterioare ale dreptului de şedere temporară se pot acorda dacă străinul îndeplineşte următoarele condiţii: a) activitatea societăţii comerciale se desfăşoară în conformitate cu planul de afaceri (...)” şi respectiv, că „dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute în prezentul articol se face cu următoarele documente: (...) b) documentele care atestă că activitatea se desfăşoară în conformitate cu planul de afaceri (..)”], reclamantul considerând că aceste dispoziţii legale încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de fond a respins în mod neîntemeiat, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 55 alin. (2) lit. a) coroborat cu alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, apreciind eronat că critica formulată nu vizează o relaţie de neconformitate a textelor de lege invocate faţă de normele constituţionale şi convenţionale relevate, cu motivarea că neconstituţionalitatea unei reglementări legale constituie o stare intrinsecă a acesteia, neconfundându-se cu aspectele care ţin de aplicarea legii şi aprecierea în concret, atribut al instanţei de judecată, a întrunirii ipoteze normei legale care permite prelungirea dreptului de şedere.
În realitate, în condiţiile în care prin acţiunea în contencios administrativ reclamantul a contestat, cu caracter prioritar şi prealabil, însuşi refuzul Oficiului Român pentru Imigrări de a prelungi dreptul de şedere în România în scopul desfăşurării de activităţi comerciale pentru o nouă perioadă de un an, iar refuzul prelungirii dreptului de şedere a fost motivat tocmai pe neîndeplinirea, de către solicitant, printre altele, şi a dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. a) coroborat cu alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, este evident că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, aceea a legăturii dintre dispoziţiile legale criticate ca fiind neconstituţionale şi soluţionarea cauzei cu care a fost învestită Curtea de apel. Sunt întrunite şi cerinţele indicate de art. 29 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât, pe de o parte, excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată la cererea reclamantului şi, pe de altă parte, nu s-a pronunţat, anterior, o decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii prevederilor legale criticate de reclamant ca fiind neconforme cu Legea fundamentală.
Instanţa de recurs, în cadrul controlului judiciar în materie, analizează numai încheierea prin care instanţa de fond a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate ca fiind inadmisibilă prin prisma prevederilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Cu alte cuvinte, instanţa de control judiciar analizează condiţiile de admisibilitate a excepţiei, acţionând în limitele sesizării, astfel că atunci când constată - cum este situaţia în cauză - că încheierea recurată nesocoteşte aceste condiţii, ea va casa încheierea atacată. Dar, după casarea încheierii, instanţa de recurs nu va putea sesiza ea însăşi Curtea Constituţională, prin decizia pronunţată, pentru că în acest caz s-ar încălca dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 care prevăd că instanţa de contencios constituţional trebuie să fie sesizată printr-o încheiere motivată de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.
În raport de cele mai sus arătate, reţinându-se că sunt întemeiate motivele invocate în cauză de recurentul X.G., se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, admiterea recursului declarat împotriva încheierii din data de 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre soluţionare aceleiaşi instanţe pentru realizarea procedurii reglementate de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de X.G. împotriva încheierii din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează încheierea atacată şi trimite cauza spre soluţionare aceleiaşi instanţe pentru realizarea procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4182/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4191/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
