ICCJ. Decizia nr. 4182/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4182/2010
Dosar nr. 5/39/2010
Şedinţa publică de la 7 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 16 din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de contestatoarea SC B. SA Suceava şi a suspendat executarea deciziei de impunere din 24 noiembrie 2009 emisă de A.N.A.F. - Autoritatea Naţională a Vămilor - Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Suceava, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că la societatea reclamantă s-a efectuat o inspecţie fiscală pentru perioada iulie 2008-septembrie 2009, pentru verificarea modului de calcul, de declarare şi de plată al accizei. În urma controlului s-a constatat că societatea a calculat acciza specifică redusă aplicabilă micilor producători independenţi de bere, care deţin o instalaţie de fabricaţie cu o capacitate nominală ce nu depăşeşte 200.000 hl/an.
Reclamanta a susţinut că beneficiază de nivelul redus pentru întreg anul 2008 nu numai pentru perioada iulie-decembrie 2008 şi că la finele anului 2008 a realizat o producţie totală anuală de 191.859 hl bere, având achitată în plus acciză în valoare de 1.035.041 RON; acciză calculată la statutul de producător cu o capacitate de peste 200.000 hl. Aşadar, pentru anul 2008 a achitat accizele pentru statutul de producător cu peste 200.000 hl, deşi a produs doar 191.859 hl, fapt necontestat de pârâtă. Acesta este motivul pentru care a compensat acciza plătită în plus pentru anul 2008 cu accizele reţinute în decizia de impunere atacată pentru perioada ianuarie-iulie 2009.
În mod contrar, pârâta a susţinut că reclamanta a beneficiat de nivelul redus al accizei începând doar cu luna iulie 2008, nu pentru întreg anul 2008.
Instanţa de fond la pronunţarea sentinţei a avut în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004 defineşte paguba iminentă ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil.
Art. 2 lit. t) din conţinutul aceluiaşi act normativ defineşte cazurile bine justificate ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Instanţa de fond a apreciat că reclamanta a făcut dovada pagubei iminente cu adresa din 07 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, prin care era înştiinţată că s-a luat măsura indisponibilizării sumelor existente şi viitoare provenite din încasările zilnice în conturile deschise la bănci. Prin poprirea sumelor de bani, poprire care are ca obiect o sumă considerabilă, substanţială - 1.094.383 RON - în condiţiile în care este de notorietate faptul că în perioada de iarnă consumul de bere este mult diminuat, încasările fiind de asemenea mult reduse; reclamanta este plasată în imposibilitatea de a achita utilităţile, de a plăti furnizorii şi salariaţii. În plus, s-ar aduce un prejudiciu şi bonităţii reclamantei care nu a avut până în prezent incidente bancare şi nici datorii fiscale neachitate.
Relativ la împrejurările de fapt menţionate în cuprinsul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, instanţa de fond a reţinut că prin adresa din 23 noiembrie 2009 A.N.A.F. - Autoritatea Naţională a Vămilor comunică reclamantei că în conformitate cu prevederile art. 3 „Producătorii de bere care în anul anterior intrării în vigoare a prezentei legi au îndeplinit condiţiile prevăzute la art. 169 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi care au deţinut instalaţii de fabricaţie cu o capacitate nominală care depăşeşte 200.000 hl/an, dar au realizat o producţie anuală sub cantitatea de 200.000 hl/an pot solicita în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi restituirea diferenţei de acciză; specifică plătită şi acciza specific redusă”. Adresa din 22 septembrie 2008 emisă de Ministerul Economiei şi Finanţelor - Direcţia legislaţie în domeniul accizelor către Autoritatea Naţională a Vămilor, menţionează de asemenea că „întrucât producţia de bere se realizează într-un antrepozit fiscal, fiind deci în permanenţă sub supraveghere fiscală şi lipsa unei interdicţii prevăzute de lege de revenire la statutul de mic producător a unui producător cu o capacitate de peste 200.000 hl/an, în situaţia în care un producător de bere îşi diminuează capacitatea de producţie de bere sub 200.000 hl/an, acesta poate beneficia de nivelul redus de acciză.
Astfel, instanţa de fond a constatat că există o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ, mai ales în condiţiile în care constatările raportului de inspecţie fiscală sunt contrare adreselor menţionate.
Împotriva hotărârii instanţei de fond Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Iaşi în nume propriu şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor şi pentru Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Suceava a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta critică soluţia instanţei de fond, susţinând următoarele:
Instanţa de fond, învestită cu cererea de suspendare a executării deciziei contestate, a constatat dezacordul părţilor în ceea ce priveşte perioada pentru care societatea a beneficiat de nivelul redus al accizei.
Astfel, aşa cum reţine prima instanţă, „reclamanta susţine că beneficiază de nivelul redus al accizei pentru întreg anul 2008, nu numai pentru perioada iulie-decembrie 2008”, motivat de faptul că la finele anului 2008 a realizat o producţie totală anuală de 191.859 hl bere, acesta fiind şi motivul pentru care a compensat (în mod nelegal) cuantumul acciza plătită în plus pentru anul 2008 cu accizele aferente perioadei ianuarie-iunie 2009, sume care au fost constatate şi impuse prin decizia de impunere contestată.
Recurenta susţine că reclamantul a beneficiat de nivelul redus al accizei începând doar cu luna iulie a anului 2008 şi nicidecum pentru întreg anul 2008.
Se mai arată că fără a se pronunţa cu privire la acest diferend, pentru a nu intra în fondul cauzei, Curtea de Apel Suceava, a considerat că împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ a cărui suspendare se cere, ar fi acelea că prin adresa din 23 noiembrie 2009 A.N.A.F. - Autoritatea Naţională a Vămilor a comunicat reclamantei prevederile art. 111 din Legea nr. 343/2009, referitoare la posibilitatea acordată producătorilor de bere care în anul anterior intrării în vigoare a acestei legi, de a solicita restituirea diferenţei dintre acciza specifică plătită şi acciza specifică redusă, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii.
Referitor la această apreciere, recurenta susţine că restituirea diferenţei dintre acciza specifica plătită pentru lunile ianuarie-iunie 2008 şi acciza specifică redusă, se poate face în conformitate cu prevederile Legii nr. 343/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 200/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. şi în condiţiile O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, doar la solicitarea agentului economic aspect despre care societatea a fost înştiinţată.
În acest sens, ca urmare a solicitării SC B. SA înaintată cu adresa din 27 noiembrie 2009, înregistrată la D.J.A.O.V. Suceava în 27 noiembrie 2009, (cu mult după data emiterii deciziei de impunere a cărei suspendare se cere), privind aplicarea prevederilor Legii nr. 343/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 200/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., în perioada 14 decembrie 2009-16 decembrie 2009, la sediul societăţii a avut loc o verificare în urma căreia s-a încheiat procesul-verbal din 16 decembrie 2009.
Scopul acestui control a fost de a verifica dacă SC B. SA a îndeplinit condiţiile prevăzute în Legea nr. 343/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 200/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., în vederea restituirii diferenţei dintre acciza specifică plătită şi acciza specifică redusă. Aceste sume se pot restitui doar la solicitarea agentului economic şi în condiţiile O.G. nr. 92/2003 cu privire la C. proc. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, pe baza actului de control prin care vor fi individualizate aceste sume.
Recurenta mai arată că prin adresa din 23 noiembrie 2009 societatea reclamantă susţine că „la această dată societatea nu are accize virate în plus, iar o eventuală cerere de restituire este fără obiect - societatea nu are nici restante şi nici sume virate în plus cu titlul de accize (...) sumele plătite în plus în anul 2008 au fost regularizate cu accizele calculate şi datorate pentru anul 2009”.
În consecinţă, recurenta precizează că faptul că decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală din 18 noiembrie 2009”, emisă în baza raportului de inspecţie fiscală din 18 noiembrie 2009, a cărei suspendare se cere, este întocmită în mod legal, iar apariţia ulterioară a Legii nr. 343/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 200/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., nu este în măsură să influenţeze legalitatea actelor administrative întocmite anterior.
Recurenta mai susţine că prima instanţa a apreciat în mod greşit faptul că „actele şi lucrările dosarului, precum şi dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 343/2009 joacă în favoarea reclamantei, existând o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ”.
Mai mult, deşi societatea reclamanta invocă în cererea de suspendare existenţa condiţiei privind „prevenirea unei pagube iminente”, aceasta nu a dovedit în niciun fel faptul că prin executarea actului administrativ contestat ar fi iminentă producerea unui prejudiciu, prin periclitarea raporturilor sale contractuale, imposibilitatea realizări obiectului de activitate, neexistând probe în acest sens depuse la dosarul cauzei.
Instanţa de fond a luat act doar de adresa din 07 ianuarie 2010, prin care reclamanta este înştiinţată de către D.G.F.P. Suceava că s-a luat măsura indisponibilizării sumelor existente şi viitoare provenite din încasările zilnice în conturile deschise la bănci.
Recurenta consideră că şi în ipoteza în care s-ar da eficienţă acestei aprecieri, în sensul că condiţia prevenirii unei pagube iminente ar fi îndeplinită, motivat de faptul că în cadrul procedurii de executare s-a luat măsura blocării conturilor bancare în vederea recuperării creanţei, (cu toate că nu a fost făcută dovada existenţei unui prejudiciu material viitor şi previzibil prin periclitarea raporturilor contractuale ale societăţii sau imposibilitatea realizării obiectului de activitate, neexistând nicio probă în acest sens), îndeplinirea acestei condiţii nu este suficientă pentru admisibilitatea cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal.
Ca urmare, având în vedere că din probele administrate nu rezultă indicii care să justifice existenţa unei puternice îndoieli asupra prezumţiei de legalitate a deciziei de impunere contestată care este executorie din oficiu, instanţa de judecata nu poate să ia în considerare numai simpla invocare a existenţei unor motive temeinice atâta timp cât acestea nu au fost dovedite.
Astfel, susţine recurenta, nu s-a făcut dovada îndeplinirii în mod cumulativ a celor două condiţii prevăzute în mod expres şi imperativ de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admisibilitatea cererii de suspendare a executorii actului administrativ contestat.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Raportat la probele administrate, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, motivat şi argumentat a apreciat că, în cauză, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză, deoarece, aşa cum constant s-a reţinut şi în jurisprudenţa acestei curţi, prin cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăţi comerciale.
Alături de argumentele expuse mai sus, se are în vedere şi recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
Aşa cum s-a arătat de altfel şi în Recomandarea 16/2003 a Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare.
Aceeaşi recomandare reaminteşte principiile din recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniştrii care cheamă autoritatea jurisdicţională competentă, în speţă instanţa judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.
Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.
Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.
Ţinând seama de considerentele de ordin legal şi de situaţia de fapt dovedită, de recomandările Comitetului de Miniştrii, pentru a evita excesul de putere din partea autorităţii fiscale şi de circumstanţele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecinţe grave în patrimoniul reclamantei.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Faţă de cele arătate, reţinând aşadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t), că sunt întrunite cumulativ cerinţele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Iaşi în nume propriu şi în numele şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor şi pentru Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Suceava, împotriva sentinţei civile nr. 16 din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4179/2010. Contencios. Contestaţie la... | ICCJ. Decizia nr. 4190/2010. Contencios. Excepţie de... → |
|---|
