ICCJ. Decizia nr. 4212/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4212/2010
Dosar nr. 341/59/2010
Şedinţa publică de la 8 octombrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 208 din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea reclamantului B.E.A. în contradictoriu cu A.N.A.F. şi Autoritatea Naţională a Vămilor şi, în consecinţă, a fost anulat ordinul nr. 278/2010 emis de pârâţi, a fost reîncadrat reclamantul pe postul deţinut anterior emiterii ordinului şi au fost obligaţi pârâţii la plata drepturilor salariale, precum şi la plata sumei de 2.000 euro daune morale.
Acţiunea a fost respinsă în rest.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Ordinul Autorităţii Naţionale a Vămilor nr. 278 din 27 ianuarie 2010 s-a dispus promovarea temporară, pe o perioadă de 6 luni, a reclamantului în funcţia publică de conducere, de şef birou la Biroul Vamal Aeroport Tulcea, din cadrul Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa.
Instanţa a constatat că ordinul contestat a fost emis în temeiul prevederilor Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi a prevederilor art. 92 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarilor publici.
S-a mai reţinut că în cuprinsul ordinului contestat se face trimitere la adresa din 27 ianuarie 2010 prin care Autoritatea Naţională a Vămilor Bucureşti a solicitat Agenţiei Naţionale a funcţionarilor publici avizarea temporară a unor funcţionari publici în unele funcţii de conducere vacante.
Totodată, s-a constatat că avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici este obligatoriu şi trebuie să fie anterior emiterii actului administrativ, însă din probele dosarului nu rezultă existenţa acestui aviz şi nici a propunerii justificate a conducătorului autorităţii unde urma să fie numit temporar reclamantul.
De asemenea, instanţa a reţinut că ordinul atacat nu îmbracă forma prevăzută de lege sub aspectul termenului în care acesta se poate ataca, motivarea măsurii luate, precum şi instanţa la care se poate ataca acesta, constatând şi faptul că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la apărare.
Instanţa a apreciat că, prin emiterea ordinului contestat, în fapt nu a fost vorba de o promovare efectivă, aşa cum se menţionează în ordin.
Pentru aceste considerente, acţiunea reclamantului de anulare a ordinului nr. 278/2010, a fost admisă şi, în consecinţă, au fost admise şi daunele morale solicitate.
2. Recursul declarat de pârâţii A.N.A.F. şi Autoritatea Naţională a Vămilor
Ambii pârâţi au atacat cu recurs sentinţa menţionată criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta-pârâtă A.N.A.F. şi-a întemeiat în drept calea de atac pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – când hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, arătând în esenţă, că, ordinul nr. 278 din 27 ianuarie 2010, a cărui anulare s-a dispus a fost legal emis, cu respectarea tuturor prevederilor legale.
În continuare, recurenta-pârâtă a făcut o expunere teoretică a regimului juridic al modificării raporturilor de serviciu funcţionarilor publici cu referire la prevederile art. 92 alin. (1) şi (2) respectiv art. 87 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, susţinând că autoritatea emitentă a actului administrativ, în calitate de angajator, are dreptul sa dispună modificarea raporturilor de serviciu a unui funcţionar public care îndeplineşte condiţiile de studiu şi vechime în specialitate prin mutarea acestuia în cadrul altui compartiment sau structura în vederea eficientizării activităţii instituţiei publice, iar instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că prin ordinul 278 din 27 ianuarie 2010 s-a dispus detaşarea reclamantului-intimat, în fapt fiind vorba de mutare temporară, cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale în materie.
Pârâta-recurentă A.N.A.F. a criticat hotărârea sub aspectul soluţionării capătului de cerere privind plata sumei de 2.000 euro cu titlu de daune morale în condiţiile în care reclamantul-intimat nu a dovedit în mod neechivoc, pe calea unui probatoriu adecvat, faptul că valorile sale morale au fost lezate în mod grav.
În ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată, susţine recurenta că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ. atât sub aspectul dovedirii culpei procesuale, cât şi al cuantumului acestora în situaţia admiterii în parte a acţiunii reclamantului care nu a câştigat în mod irevocabil procesul.
Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională a Vămilor a invocat prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., criticând, în esenţă, hotărârea pentru aceleaşi motive ca şi recurenta A.N.A.F. fără a structura criticile în motivele de recurs precizate.
Pe de o parte, a arătat recurenta, contrar concluziei primei instanţe, că autoritatea vamală a probat îndeplinirea cerinţei avizului A.N.A.F., prin chiar actul administrativ contestat, iar instanţa de fond în măsura în care avea îndoieli asupra existenţei acestuia, în exercitarea rolului activ, dar şi pentru a se edifica asupra îndeplinirii condiţiei, putea solicita depunerea acestuia şi, deci, respectă toate condiţiile legale pentru modificarea raportului de serviciu al funcţionarilor publici şi nu aduce atingere niciunui drept recunoscut de lege sau interes legitim, în sensul Legii nr. 554/2004, astfel că există motive de anulare şi pe de altă parte, a arătat că ordinul nu şi-a atins scopul pentru care a fost emis, întrucât contestatorul până în prezent a fost în concediu medical, neputând pretinde daunele morale solicitate.
3. Apărarea intimatului-reclamant B.E.A.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate şi menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică, susţinând că deşi s-au invocat ca motive de nelegalitate cele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9, respectiv art. 3041 C. proc. civ. din „dezvoltarea” motivelor de legalitate nu a decelat nicio încălcare sau aplicare greşită a legii.
Cu privire la „promovarea temporară” dispusă prin ordinul atacat, arată intimatul-reclamant că angajatorul nu a putut prezenta un stat de funcţii aprobat, în condiţiile în care la unitatea vamală la care a fost promovat nu există personal vamal propriu, din lipsa unei activităţi operative (Aeroportul Tulcea are numărul curselor de pasageri sau marfă extracomunitară egal cu zero), şi că de fapt s-a dorit o dislocare a acestuia la peste 800 km de locul de domiciliu, ceea ce vine în contradicţie cu prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului - Declaraţia din 10 decembrie 1948 şi Convenţiei din 04 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama de toate susţinerile şi apărărilor părţilor, Înalta Curte constată că recursul pârâţilor este fondat numai în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, toate celelalte critici urmând a fi înlăturate, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare:
Actul administrativ pe care instanţa de fond l-a anulat, considerându-l nelegal şi vătămător pentru reclamant, este Ordinul Autorităţii Naţionale a Vămilor nr. 278 din 27 ianuarie 2010 prin care s-a dispus promovarea temporară pe o perioadă de 6 luni a reclamantului din funcţia publică de şef birou la Biroul Autorizări din cadrul Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad în funcţia publică de conducere de şef birou vamal la Biroul Vamal Aeroport Tulcea din cadrul Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiat, pentru că în sentinţa atacată sunt menţionate în mod logic şi clar motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, împrejurările reţinute fiind de natură să fundamenteze soluţia de anulare a ordinului nr. 278 din 27 ianuarie 2010 şi de instituire a unor măsuri menite să asigure înlăturarea consecinţelor vătămătoare ale acestuia prin reîncadrarea în postul deţinut anterior emiterii actului administrativ anulat şi cu plata drepturilor salariale.
În acest context s-au înlăturat şi apărările pârâţilor-recurenţi reluate sub forma motivelor de recurs care au susţinut că ordinul atacat îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege, apărare care nu poate fi primită, întrucât actul administrativ nu îmbracă forma prevăzută de lege sub aspectul motivării măsuri luate, respectiv nu conţine considerentele pentru care a intervenit modificarea raportului de serviciu al reclamantului, nefiind arătate motivele ce impun aplicarea principiului mobilităţii funcţionarului public.
Actul este nemotivat din punct de vedere al argumentării în fapt a măsurii dispuse prin care reclamantul care îndeplinea funcţia de şef birou la Biroul Autorizări din cadrul Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad a fost promovat pe o funcţie publică de conducere în cadrul Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Constanţa, respectiv la Biroul Vamal Aeroport Tulcea.
Chiar în condiţiile în care modificarea operată s-a făcut în realizarea mobilităţii, Înalta Curte apreciază că era obligatoriu a se arăta scopul pentru care se realizează aceasta, întrucât chiar prevederile art. 87 din Legea nr. 188/1999 invocate de recurente dispun că modificarea raportului de serviciu, respectiv mobilitatea în cadrul Corpului funcţionarilor publici, se realizează pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, în interes public sau în interesul funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică.
Trimiterea generică, din preambulul ordinului, la prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 şi la H.G. nr. 109/2009, nu răspunde evident cerinţei legale de motivare şi de indicare a scopului mobilităţii.
De altfel şi în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie s-a apreciat că o motivare insuficientă sau greşită echivalează cu lipsa motivării, ceea ce atrage nevalabilitatea actului.
Dreptul de apreciere de care dispun autorităţile publice nu poate fi exercitat abuziv arbitrar, cu ignorarea cerinţei asigurării unui echilibru rezonabil între interesul public pe care acestea sunt chemate să îl îndeplinească şi interesele legitime private în drepturile subiective ce pot fi lezate prin actele administrative emise, în caz contrar conduita autorităţii înscriindu-se în noţiunea de exces de putere, definită în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.
Pentru considerentele reţinute în cuprinsul hotărârii recurate, judecătorul fondului a apreciat în mod corect că în raport de condiţiile şi forma în care s-a emis ordinul contestat, în cauză nu a operat o promovare efectivă în sensul dispoziţiilor art. 87 din Legea nr. 188/1999 realizată prin modificarea raportului de serviciu al reclamantului pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, în condiţiile în care „mobilitatea” nu este o noţiune abstractă.
Cu privire la capetele de cerere accesorii, se constată că reintegrarea în funcţie şi plata drepturilor salariale aferente funcţiei, constituie o modalitate adecvată de restabilire a dreptului vătămat şi de reparare a prejudiciului produs prin actul administrativ nelegal, principii a căror aplicare în materia funcţiei publice o face art. 106 din Legea nr. 188/1999.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Înalta Curte constată că este nevoie de existenţa unor elemente probatorii adevărate care să permită găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestuia, nefiind suficientă libera apreciere a instanţei.
Simplul fapt al anulării actului administrativ nu este de natură a duce la concluzia producerii de vătămări psihice, iar în cazul în care acestea s-au produs, ele diferă în funcţie elementele ce ţin de statutul personal şi moral al fiecărei persoane vătămate în drepturi.
Mai mult, aşa cum susţin şi recurenţii în motivele de recurs prin referire la practica judiciară invocată, repunerea reclamantului în situaţia anterioară emiterii actului atacat a reabilitat în colectivul de lucru imaginea publică şi prestigiul profesional al acestuia.
Prima instanţă a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 274 C. proc. civ., în raport de soluţia adoptată prin obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant prin promovarea şi susţinerea procesului având ca obiect anularea actului administrativ vătămător.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Prin urmare, Înalta Curte va admite recursul pârâţilor şi în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va modifica sentinţa atacată în parte prin respingerea capătului de cerere privind plata daunelor morale, menţinând celelalte dispoziţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de A.N.A.F. şi Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei nr. 208 din 20 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.
Obligă pârâtele la 400 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4210/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4244/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
