ICCJ. Decizia nr. 4249/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4249/2010
Dosar nr. 758/42/2009
Şedinţa publică de la 12 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 26 din 08 februarie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal:
- a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.G., D.G., A.L., R.E.C., în contradictoriu cu pârâţii Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice şi pârâtul-chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice;
- a admis cererea de chemare în garanţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Puublice;
- a anulat Ordinul nr. 206 din 07 iulie 2009 emis de Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie;
- a anulat adresa din 18 iunie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- a anulat adresa din 18 iunie 2009 emisă de Ministerul Finanţelor Publice;
- a dispus obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să solicite pârâtului-chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice suplimentare fondurilor pentru plata sporului de risc şi solicitare neuropsihică de 50% în semestrul II al anului 2009, începând cu iunie 2009;
- a dispus obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a pârâtului-chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice să suplimenteze fondurile prevăzute în bugetul Ministerului Public cu sumele pentru plata acestui spor;
- a dispus obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să aloce în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie sumele reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% aferent semestrului al II-lea al anului 2009, începând cu luna iunie 2009;
- a dispus obligarea Procurorului Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând spor de risc şi solicitare neuropsihică de 50%, începând cu luna iunie 2009;
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
Prin Ordinul nr. 206 emis de Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării ordinului nr. 83 din 09 martie 2009 prin care s-a acordat sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat la îndemnizaţia de încadrare brută lunară, procurorilor, procurorilor militari şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Din referatul însoţitor al celor două acte administrative, referat emis de pârâtul Procurorul General al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi înregistrat în 02 iulie 2009, s-a învederat că plata sumelor prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului bugetar, se va efectua conform procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că atât adresa din 18 iunie 2009 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, cât şi adresa din 18 iunie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi ordinul nr. 206 din 07 iulie 2009 au ca fundament dispoziţii ale O.U.G. nr. 71/2009, însă această ordonanţă se referă exclusiv la plata unor sume prevăzute în titluri executorii, deci drepturi salariale restante, în care nu se include şi sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% ce s-a dispus a fi acordat începând cu data de 01 martie 2009, conform ordinului nr. 83 din 09 martie 2009.
Curtea de apel a reţinut că toate cele trei acte administrative au caracter normativ şi produc efecte retroactiv cu importante consecinţe în plan juridic şi, în egală măsură, cu importante efecte în plan salarial în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi.
Referitor la cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, prima instanţă a constatat că aceasta este întemeiată, acest minister coordonând acţiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, astfel că se impune ca pârâtul chemat în garanţie să elaboreze un proiect de rectificare a bugetului pe anul 2009, în care să fie incluse şi sumele ce trebuie plătite reclamanţilor şi să suplimenteze fondurile Ministerului Public cu sumele necesare pentru plata acestui drept.
Pentru aceste considerente, instanţa de fond a obligat Ministerul Finanţelor Publice la suplimentarea fondurilor menţionate anterior prevăzute în bugetul Ministerului Public pentru plata sporului de risc şi solicitare neuropsihică de 50% în semestrul al II-lea al anului 2009 şi a obligat Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite, să aloce în favoarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie sumele reprezentând sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% aferente semestrului al II-lea al anului 2009 şi pentru luna iunie 2009. Totodată, a obligat Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în calitate de ordonator secundar de credite, la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând spor de risc şi solicitare neuropsihică de 50% aferente semestrului al II-lea al anului 2009 şi pentru luna iunie 2009.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Prahova, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. Pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin motivele de recurs formulate critică sentinţa atacată, invocând prevederile art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului, casarea sentinţei şi respingerea acţiunii ca nefondată.
În raport cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept.
Recurentul-pârât arată că instanţa de fond a dispus în mod nelegal anularea deciziei nr. 207/2009 a Procurorului Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a adresei din 18 iunie 2009, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii, iar actele supuse controlului de legalitate prin prezenta acţiune au fost emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în urma adresei din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care s-a comunicat că plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Apreciază recurentul-pârât că, în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice cu această destinaţie, Ministerul Public se află în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul vizat, aşa încât, în aceste condiţii, nu se poate reţine că emiterea deciziei atacate reprezintă un exces de putere din partea autorităţii emitente. Or, în condiţiile în care Ministerul Finanţelor Publice refuză alocarea fondurilor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, Ministerul Public se găseşte în imposibilitate obiectivă de a plăti în continuare sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, astfel încât suspendarea executării acestei măsuri a fost impusă de lipsa resurselor financiare.
Recurentul-pârât mai arată că instanţa de fond a reţinut în mod netemeinic şi nelegal că actele administrative supuse, în speţă, controlului de legalitate ar avea caracter retroactiv, deoarece drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 au fost scadente în cursul lunii iulie 2009, mai precis la data de 13 iulie 2009, deci după data emiterii deciziei anulate, în speţă, noţiunea de activitate a actului administrativ trebuie raportată la data de scadenţă a drepturilor băneşti.
Referitor la obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitatea sa de ordonator principal de credite, şi a Procurorului Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în calitate de ordonator secundar de credite, conform art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, să solicite Ministerului Finanţelor Publice suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul Ministerului Public la titlul „Cheltuieli de personal” pentru plata sporului de risc şi solicitare neuropsihică de 50% în semestrul II al anului 2009, recurentul consideră soluţia instanţei de fond ca neîntemeiată.
Astfel, se reţine prin motivele de recurs formulate faptul că prin adresa din 2009, Ministerul Public a solicitat majorarea fondurilor destinate achitării sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, cu suma de 64.000.000 RON pentru semestrul II al anului 2009, iar, ca urmare a acestei solicitări, Ministerul Finanţelor Publice a comunicat Ministerului Public, prin adresa din 18 iunie 2009, că plata sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică va fi suspendată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Se arată, în concluzie, că este evident faptul că Ministerul Public a solicitat Ministerului Finanţelor Publice deschiderea de credite pentru plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu numai pentru luna iunie 2009, dar şi în continuare.
II. Pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie, prin recursul formulat în cauză, critică hotărârea recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs, recurenta-pârâtă Direcţia Naţională Anticorupţie susţine că acţiunea reclamanţilor a rămas fără obiect, întrucât la data de 12 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009 care stabileşte un nou algoritm de calculare a salariilor magistraţilor, personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex, astfel că instanţa nu poate obliga pe pârâţi la plata sporului în litigiu decât până la data de 11 noiembrie 2009.
În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta-pârâtă mai arată că dispozitivul, prin conţinutul său, stabileşte în sarcina pârâţilor obligaţii imposibile, exerciţiul financiar al anului 2009 fiind încheiat, iar legea bugetului este în esenţa sa, o lege anuală.
Printr-un alt motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că actele contestate au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât în speţă aceste dispoziţii nu sunt aplicabile. Susţine recurenta-pârâtă că în cauză nu se pune problema unui drept salarial actual, ci a unui drept salarial restant acordat reclamanţilor prin hotărâri judecătoreşti executorii şi prin decizia nr. 21 din 10 martie 2009 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, drept a cărui plată/executare a fost suspendată prin O.U.G. nr. 71/2009, act normativ în temeiul şi în executarea căruia au fost emise actele administrative contestate.
Printr-un al treilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă solicită suspendarea executării sentinţei civile recurate, având în vedere prevederile O.U.G. nr. 71/2009 şi intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, precum şi faptul că executarea sentinţei ar conduce la diminuarea bugetului instituţiei şi imposibilitatea asigurării pe viitor a plăţii drepturilor salariale prevăzute de actele normative în vigoare.
Se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamanţilor.
III. Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Prahova, prin motivele de recurs formulate, critică sentinţa recurată numai în ceea ce priveşte soluţia admiterii cererii de chemare în garanţie a ministerului, solicitând instanţei de control judiciar să admită recursul şi să dispună modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a ministerului, ca nefondată.
Se arată că în mod greşit instanţa de fond a admis cererea de chemare în garanţie, întrucât nu există niciun temei legal sau convenţional pentru obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumelor acordate, care reprezintă drepturi salariale, deoarece nu există raporturi juridice de muncă între acest minister şi reclamanţi.
Recurenta mai susţine că Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţii directe legate de plata drepturilor respective către reclamanţi, care nu îi sunt salariaţi, iar cele privind elaborarea proiectului bugetului de stat sunt determinate de propunerile pe care trebuie să le facă ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, iar Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituţii sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite (aşa cum este Ministerul Public) şi nu repartizează sume de la buget acestora, acestea fiind alocate conform destinaţiilor bugetare în conformitate cu legea bugetului de stat, astfel încât nu poate fi obligat Ministerul Finanţelor Publice să facă efectiv o plată pentru salariaţii altor instituţii.
De asemenea, se mai apreciază că Ministerul Finanţelor Publice nu trebuie confundat cu Statul Român şi cu bugetul de stat, iar între Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public nu există niciun fel de raporturi obligaţionale, pentru ca acesta să poată răspunde în situaţia în care pârâtul din cauză cade în pretenţii.
Având în vedere cele arătate, se solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca nefondată.
Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cu prioritate excepţia lipsei de obiect a acţiunii, invocată de Direcţia Naţională Anticorupţie, în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceasta este neîntemeiată, întrucât legalitatea actelor contestate se verifică în raport cu data emiterii lor şi se analizează vătămarea invocată de către reclamanţi a drepturilor şi intereselor lor legitime pentru perioada în care actele respective s-au aflat în vigoare şi în raport cu efectele juridice pe care le-au produs. Astfel fiind, adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, act normativ care produce efecte juridice numai pentru viitor, ori anularea actului administrativ ulterior introducerii cererii nu sunt de natură a lipsi de obiect acţiunea reclamanţilor. Sub acest aspect, instanţa reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât şi existenţa vătămării produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, prin efectele juridice produse în perioada în care actul s-a aflat în vigoare.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond nu a pronunţat hotărârea atacată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea din recurs în sensul că instanţa a adăugat la prevederile O.U.G. nr. 71/2009.
Înalta Curte reţine că aprecierile instanţei de fond sunt temeinice şi legale, întrucât O.U.G. nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi salariale restante stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or în cauză nu se pune problema plăţii unui drept salarial restant, ci a unui drept salarial actual.
Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţinând că, faţă de prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept, ca elemente ale silogismului judiciar, care au condus instanţa de fond la adoptarea soluţiei, în urma sistematizării şi analizării susţinerilor părţilor în funcţie de legătura lor logică.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurenţilor în sensul că în mod greşit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 71/2009, şi că instanţa de fond a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii şi a adăugat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din respectiva ordonanţă de urgenţă.
Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că dreptul a cărui vătămare este invocată în prezentul litigiu nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009, care este aplicabil numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti devenite executorii prin care s-a dispus plata în concret a unei sume de bani determinată.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actele contestate au caracter retroactiv şi contravin dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata drepturilor salariale, atâta timp cât motivele invocate de autorităţile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest text de lege.
Este necontestat caracterul retroactiv al actelor emise în luna iulie 2009, atât timp cât acestea dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii deja prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
În acelaşi sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, actele contestate trebuia să fie elaborate şi emise cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.
Înalta Curte apreciază că prin emiterea actelor administrative în litigiu se aduce atingere şi principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, întrucât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură cu caracter retroactiv dispusă în cursului lunii iulie.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea actelor administrative contestate cu încălcarea principiului neretroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autorităţile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., vor fi respinse recursurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Direcţia Naţională Anticorupţie.
Urmează a fi primită critica din recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine existenţa în sarcina acestui minister a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii.
În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are atribuţia de a adopta legi.
Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a ministerului (H.G. nr. 34/2009).
În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.
În aceste condiţii, Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispoziţiile art. 2 din ordonanţa Guvernului, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată”.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu există niciun temei legal sau convenţional pentru obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata sumelor acordate, care reprezintă drepturi salariale, deoarece nu există raporturi juridice de muncă între acest minister şi reclamanţi.
În consecinţă, Înalta Curte constată că cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este neîntemeiată în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei civile nr. 26 din 08 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 26 din 08 februarie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie.
Menţine celelate dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4247/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4253/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
